Acum apare momentul în care unii au motiv, de ce nu și tupeu, să-și trăiască propria importanță, altora le rămâne la dispoziție eleganța gestului de a-și sacrifica experiența pe altarul speranței. Lustrabilii au fost lustrați, ocazie cu care au rămas sau au devenit iluștri.
Există oameni pentru care demnitatea este o armă, din păcate sunt și alții pe care tocmai lipsa acesteia îi face invulnerabili. Căpușele s-au mutat, de acolo de unde le știam noi situate (bine), în mediul înconjurător. Totuși, după dimensiunile înțepăturilor, cele din parc par a fi mai mici și cu acțiune de scurtă durată, adică s-ar putea să fie altele, caz în care cele vechi se află la locul lor și căpușează și vor căpușa în continuare. Obișnuința aduce comoditate și folclorul postdecembrist este plin de maxime care justifică acceptarea stărilor de fapt vehement criticate, dar numai verbal. La urma urmei, orice dictatură ajunge asemănătoare cu celelalte, așa au reușit să rămână neclintite persoanele care aveau loc numai în prezidiul format din n tovarăși, de pe vremea partidului înlocuit de un front. Se vor afla, față în față, „ai noștri” cu „ai lor”, „ai voștri” mai rar, asta ar presupune o confruntare directă la care nu oricine face față. Cei mai mulți vor critica totul, așteptând cu disperare un deget care să le arate direcția cea bună, după care vor fi fericiți că și-au găsit menirea. Spunea Honoré de Balzac despre unul din personajele sale: „În sfârșit, ajunse critic, ca toți neputincioșii, care au înșelat speranțele puse în ei”. Oricum, la multă răutate trebuie renunțat pentru a ajunge să ne putem suporta unii pe alții, până la urmă și pe noi înșine. Origene a afirmat că oamenii se vor mântui toți laolaltă (apokathastasis), iar nu unul câte unul. Nu cred că este cazul să așteptăm minuni, rugăciunea ateului și dorința de putere a nihilistului sunt nonsensuri. Ultimele două decenii au dat fiecăruia dreptul să spună ce vrea (nu a asigurat și luarea în seamă a celor spuse), numai că, din toată vorbăria, trebuie selectate propozițiile care se referă la ceva logic, căci adevăratele probleme ale țării nu se rezolvă prin „sloganizare”. Oare va veni iarăși resemnarea? Că aceasta este așa de bătrână de parcă ar fi fost colegă de armată cu toate necazurile omenești. Strângerea pumnului se înlocuiește cu întinderea mâinii, numai că dragostea și ura pot coexista un timp, după care câștigă teren ura. Nu știu de ce. „Mari oameni” sunt cei care se află pe un soclu format din faptele, eventual din opera lor, acest soclu le dă dreptul să fie considerați ca atare, nu faptul că așa scrie pe cărțile lor de vizită sau pentru că astfel se consideră ei înșiși, ori pentru că, din fel de fel de motive, așa îi minte anturajul. Nu-i greu de văzut realitatea, ce te faci, însă, dacă oamenii care ar avea ceva de spus tac, vorbind în locul lor ceilalți? Și asta nu-i deloc o noutate. Fără a fi neapărat turmentat, cetățeanul aflat față în față cu urna va avea de ales, va trebui să aleagă, pe cine? Cum va reacționa atunci când nu este de acord cu niciunul dintre numele menționate în buletinul de vot? „O dilemă se arată, piatra-n cap sau capu-n piatră” (Nu-mi amintesc cine a spus, poate eu, poate nu). Așa că potrivită ar fi existența (am mai spus), pe hârtia cu pricina, a unei casete goale pe care să o ștampileze cei aflați în situația pomenită. În cazul în care spațiul gol primește mai mult de jumătate din voturile exprimate, ar fi de dorit repetarea alegerilor, dar fără niciunul dintre numele existente inițial. Și tot așa. Care cheltuieli? Păi partidele care nu au membri în stare să facă activitățile necesare organizării din patriotism, adică fără bani, vor avea persoane capabile de mai mult? Nu-i așa că e utopic? Să sperăm că la fel de utopică va fi și amenințarea că se poate folosi, în blugii second-hand, cureaua de la ceas.
Comentarii