Demnitatea și misiunea de PROFESOR

Profesorul este într-adevăr – așa cum spunea la vremea sa Simion Mehedinți – temelia tuturor reformelor școlare (cine n-o cunoaște!), iar școala este temelia reformelor sociale.

 

Lumina școlii arde și luminează conștiința societății și a națiunii. De la ea pornesc toate razele de lumină și de propășire a omenirii, a societății, a națiunii. Profesorul este sufletul școlii, după cum școala este sufletul societății, prin sufletul lui. Și atunci e adevărată concluzia: cum e profesorul, așa e și școala, cum e școala așa e și omenirea, societatea, națiunea ce crește între zidurile ei. În felul acesta, profesorul ocupă locul central al vieții oamenilor și de el atârnă buna sau reaua stare a omenirii, a societății și a națiunii. Profesorul, ca orice educator, nu e creatorul nici al omului ca individ, nici ca societate, nici ca națiune. Individul, societatea, națiunea au puterile lor proprii de ființare și de propășire; atâta doar că această ființare și propășire poate fi ajutată, împiedicată, ori denaturată de anumite împrejurări sociale, politice și economice. Nu trebuie să ne pierdem în lumea idealurilor fantastice și irealizabile. Nu trebuie să pretindem profesorului să aibă toate însușirile mari cu putință și în maxima lor desăvârșire. Desăvârșirea nu e în lumea noastră. Singura desăvârșire cu care se poate pe drept cuvânt mândri omul este că e nedesăvârșit, dar se găsește pe linia desăvârșirii, umblă pe calea ei și se silește să pășească pe ea. De aceea modestia este esențială oamenilor mari; mare este într-adevăr omul care se vede mic față de ceea ce mai are încă de crescut. Prin urmare, prin profesorul ideal nu trebuie să se înțeleagă un vis, o himeră, ci un om real, care trăiește printre oameni, dar le este superior prin sufletul și munca lui și de aceea devine model de viață superioară, prețuit și urmat de alții, căutat de alții, pentru ajutorul pe care este în stare a-l da pentru luminare și propășire. Și oameni de aceștia au fost și sunt. Dovadă sunt profesorii ce sunt înfățișați în cartea Decalog în dialog – despre devenire și succes în cariera didactică (Editura Universității ”Ștefan cel Mare” Suceava, 2012), pe care o supunem atenției cititorilor, profesori ce au trăit și mai trăiesc în școala românească, făcând cinste vieții universitare românești, parte din ei modelându-mă în urmă cu câteva decenii și îndrumându-mă spre misiunea de profesor. Ei au avut și au dorul desăvârșirii și de aceea și-au cultivat în ei și în alții calități ce-l ridică pe om deasupra celorlalte ființe ale firii și pe omul cult deasupra celor de rând. Cine are dorul și râvna lor, acela este omul potrivit pentru a fi Profesor. Ceea ce se cere unui profesor este pasiunea înțeleaptă a binelui, a frumosului și a adevărului. Căldura sufletului său să aprindă în sufletele altora conștiința; de la mintea lui să se lumineze mințile și de la inima lui să se încălzească inimile. E adevărat profesor cel ce se coboară smerit printre discipoli, printre studenți, ca preotul în altar, recunoscându-și în fața lui Dumnezeu greșelile și fiind gata în orice clipă a lua viața de la început: o viață mai curată, mai sfântă. Ce înseamnă modelul clasic de profesor? Să poți lucra cu discipoli diferiți, să poți să relaționezi, făcând echipă, cu profesori diferiți, de vârste diferite, cu universuri cognitive diferite și, mai ales, să-i dai fiecăruia o șansă să se dezvolte și să se împlinească ca OM. Adevăratul profesor e omul ce crește din nou, cu fiecare generație de studenți pe care îi educă. Cei ce nu se mai pot coborî de pe înălțimile pe care au urcat pier acolo. Și cei morți nu mai pot fi educatori celor vii. În acest adevăr stă taina oricărui progres spiritual și, deci, și a educației, care este prin excelență progres spiritual: creație de sine neîntreruptă. Cine are un astfel de suflet se va perfecționa și, perfecționându-se pe sine, va perfecționa și pe alții. Profesorul – educatorul are privilegiul conferit de societate de a lucra cu partea cea mai de preț a ei, cu sufletul ei, când e mai curat și mai fraged, în epoca în care totul se poate îndrepta dar și nimic. E mare și frumoasă misiunea de profesor, pentru că în mâna lui stă sufletul națiunii, în epoca frumoasă a sfârșitului adolescenței și începutului maturității, când se hotărăsc forma și direcția personalității celor ce vor înlocui pe cei de azi. De aceea e mare răspunderea lui. Sufletul și mâinile Profesorului trebuie să fie curate, spre a nu păta curățenia unor suflete încă neatinse de rătăcirile vieții sociale. Ca profesor de istorie am învățat că oamenii cinstesc și preamăresc trecutul, cu toate că e trecut și, în mod firesc e inferior viitorului. Profesorul însă trebuie să înțeleagă că și viitorul trebuie cinstit și slujit în înțelesul adânc, religios al cuvântului. Viitorul crește sub ochii lui. Aceste gânduri mă stăpânesc după citirea cărții al cărei titlu deja l-am amintit, gânduri ce se vor a fi o Pledoarie pentru Profesor. În formarea unui profesor este nevoie de muncă, de rigoare științifică, de disciplină, de convingere prin arta seducției pedagogice, de seriozitate, de dăruire necondiționată, de gândire la celălalt, de sinceritate cu tine și cu ceilalți. Și ceea ce este cel mai important pentru un Profesor este purtarea demnă față de student ca să fii model de urmat. Purtându-te demn dovedești că Demnitatea de a fi profesor nu poate fi în-trecută de nicio altă demnitate lumească. „În Decalog în dialog, personalitatea Profesorului USV se caută pe sine și se și găsește, de vreme ce izbutește să ne facă martori la această căutare”.