De la cuplu, la familie

Ce se instituie mai întâi: atracția sexuală sau „relația” (care poate deveni și relație sexuală)? S-ar spune, în majoritatea cazurilor, că mai întâi este vorba despre atracție sexuală, cea care îi face pe cei doi interesați unul de celălalt, care îi apropie pentru a se cunoaște mai bine și, pe această bază, a cunoașterii reciproce, îi motivează să conviețuiască.

 

De fapt, când cei doi se află deja față în față, ei au în vedere o serie de întrebări, conturate pe fondul unor nevoi precise, la care așteaptă să primească, mai devreme sau mai târziu, răspunsuri precise. De regulă, aceste răspunsuri apar pe durata primului an de existență a cuplului și, nu în cele din urmă, implică o serie de negocieri. Dacă răspunsurile pe care fiecare le primește sunt satisfăcătoare, cuplul are șanse să evolueze; dacă nu, se destramă. Judith Wallerstein a identificat 7 provocări esențiale cărora noul cuplu trebuie să le facă față în prima sa etapă de existență și pe care, pe scurt, le vom prezenta și le vom explica în cele ce urmează. 1. Prima rezidă în construirea unei relații de comunicare între cei doi parteneri, relație care le implică familiile, cu toate achizițiile pe care le presupune pentru fiecare faptul că aparține unei familii. Pe de o parte persoana se deschide spre cealaltă cu și prin familia sa, pe de altă parte însă caută să-și păstreze suveranitatea în fața influențelor inerente care vin dinspre cealaltă familie. Pentru început, fiecare se dorește a fi un exportator de microcultură, dar nu și un importator. Apoi, prin negociere, se caută a se obține un echilibru optim între exporturi și importuri, ceea ce înseamnă totodată persoane, fapte, obiceiuri, perspective. 2. Al doilea pas ar fi dat de interesul conturării unei „relații de doi”, care presupune independență prin forță, stabilitate și solidaritate, toate aceste argumente implicând, desigur, și resurse de natură financiară și materială. Când și acest pas este realizat, înseamnă că noul cuplu ar putea face față inerentelor crize interne fără a solicita ajutor din exterior. 3. În același timp, cuplul va evolua spre crearea și asumarea unui model sexual considerat acceptabil de fiecare dintre parteneri. Se înțelege că acest model trebuie să răspundă celor mai multe dintre așteptările fiecăruia și să confere totodată fiecăruia o anume spontaneitate sexuală (dată de înțelegerea contextului în care o anume intenție sau acțiune îi va fi permisă), în relație cu scopurile exercitării sexualității în cuplu, cu frecvența relațiilor de cuplu, cu referire la conținutul acțiunilor sexuale și, nu în ultimul rând, vizând un nivel de satisfacție sexuală al fiecăruia, care, prin exercițiu și comunicare, va deveni, într-un mod natural, „al cuplului”. 4. O altă sarcină a celor doi este de a conferi cuplului ipostaza iar apoi statutul de „adăpost”, de generator garantat de confort și siguranță. Cu alte cuvinte, cei doi au obiectivul de a-și consolida cuplul în așa fel încât, în fața dificultăților exterioare, de oricare gen (profesionale, sociale), cuplul să reprezinte o membrană și un conținut protector, după care în cadrul căruia să se salveze, să-și refacă forțele, energiile, pentru ca apoi să reziste în confruntările sociale viitoare. 5. Altă provocare este transformarea cuplului într-o familie adevărată, echilibrată, în tiparele contemporaneității, în cadrul căreia cei doi să-și respecte integritatea și intimitatea. Altfel spus, să devină doi fiind, concomitent, unu și unu, fără a se depersonaliza, fără ca unul să devină dependent de celălalt sau chiar supus celuilalt. O astfel de familie nu poate exista fără valori proprii, fără valori concrete, de care să se facă uz în viața de zi cu zi. O probă decisivă în acest context este maternitatea și asumarea de către cei doi a rolurilor de părinți, totodată de a face cu înțelepciune o diferență între viața lor de cuplu (în care își vor continua manifestarea rolurilor de amanți) și viața lor de familie cu unu sau mai mulți copii, ce va însemna adaptarea la condițiile de grup familial, în care au îndatoriri suplimentare și dinspre care trebuie să dezvolte relații suplimentare: cu familiile de bază (în care se află bunicii, unchii ș.a.m.d.), cu sistemul de educație, cu societatea în general. Trebuie să se țină seama că, uneori, prezența unui copil, prezența unui al treilea membru, poate duce la izolarea partenerilor între ei (într-o măsură mai mică sau mai mare), poate conduce la o anumită fragilizare (episodică sau pe un timp mai îndelungat) a cuplului, mai ales la nivelul intimității de cuplu deja create. 6. Mai ales pentru perspectiva cuplului, o altă misiune pe care este necesar să și-o asume este cea de a înțelege și de a accepta rutina (inclusiv prin a institui valori din propriile obiceiuri), de a face din aceasta un argument în păstrarea și perpetuarea calității vieții individuale și de cuplu. În acest context, cuplul are și obligația de a continua să creeze, inclusiv prin generarea de surprize, momente atractive și amuzante care să-i îmbogățească programul cotidian, aducând relaxare și experiențe noi. 7. …Context în care cei doi au sarcina de a face ca relația să dureze funcționând. Este vorba, așadar, despre relația cea care există, pe care au construit-o amândoi pas cu pas, nu cea pe care și-o imaginau, idealizând-o, în adolescență sau în prima tinerețe, nici cea care, eventual, li se oferea ca model dinspre familia inițială sau dinspre apropiați. Aici, a nu se uita că o relație, un cuplu, o familie funcționează, durează – implicit și explicit – prin memorie, prin propriile amintiri frumoase, care nu sunt altele decât cele care evocă oricând, în calitate de permanențe, toate „cărămizile” cu care s-a construit și se construiește această minunată structură alcătuită din doi oameni! (Psih. GABRIELA CLEMENT | Psihologia.wordpress.com)