Reprezentant de seamă al istoriografiei românești, acad. Emilian Popescu, cunoscut atât în tagma slujitorilor Muzei Clio, dar mai ales de absolvenții facultăților de teologie ortodoxă de la București și Iași, unde ani buni a predat cursul de istorie a Bizanțului, ne aduce în față noua sa lucrare intitulată „Titulatura și distincțiile onorifice acordate de Patriarhia Constantinopolului mitropoliților Țării Românești (sec. XIV-XVIII)”, Editura Basilica, București 2010, deosebit de importantă ca temă nu numai pentru istoria laică, ci și pentru istoria ecleziastică a Țării Românești.
Subiectul a mai fost tratat de părintele prof. Niculae Șerbănescu în anul 1959, când se împlineau 600 de ani de la înființarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei, și continuat apoi în 1970, punctele sale de referință rămânând până în zilele noastre. Dar, așa cum aflăm din „Prolog”, astăzi „baza documentară este mult mai bogată decât cea a părintelui Șerbănescu, atât în ceea ce privește izvoarele bizantine, cât și posibilitatea interpretării lor prin literatura de specialitate apărută între timp” (p. 9). În Imperiul Bizantin, Biserica era o instituție globală – pe plan ecumenic și pe plan național –, dar, în același timp, reprezenta un sistem de instituții eclesiastice și, apoi, o placă turnantă pentru un proces de implantare obligatorie a unor instituții civile și publice sau de structuri instituționale, privite ca inseparabile de acțiunea desfășurată și de scopurile urmărite de Biserică. Ca instituție globală, Biserica munteană rămânea în ecumenicitatea constantinopolitană, deci imperială bizantină, care pentru un timp va marca Ortodoxia orientală. Acad. Emilian Popescu, de a cărui probitate, responsabilitate și minuțiozitate științifică mi-aduc aminte și acum din anii studenției mele la Iași, urmărește evoluția titlurilor și distincțiilor mitropoliților Țării Românești, începând, așadar, chiar din momentul când Iachint de Vicina a fost învestit în scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei de Sinodul din Constantinopol, condus de patriarhul Calist și cu acceptul împăratului Ioan al V-lea Paleologul. Sunt prezentați apoi în ordine cronologică Hariton, mitropolit cu reședința la Argeș, Antim Critopooulos, mitropolit de Severin și, apoi, mitropolit al Ungrovlahiei cu capitala la Argeș, Athanasie – toți aceștia în secolul al XIV-lea –, apoi succesiunea mitropolitană în secolele XV– XVIII. O atenție aparte acordă autorul atribuirii locotenenței Scaunului de Ancyra, al patrulea în scara ierarhică bizantină, acesta fiind cel mai înalt grad atins de Mitropolia Ungrovlahiei în Evul Mediu. Toate aceste distincții au culminat cu acordarea titlului de locțiitor al tronului Cezareei Capadociei mitropolitului Grigorie al II-lea, eparhie dată spre suplinire pe o durată nedeterminată Mitropoliei Ungrovlahiei. „În acest context – spune acad. Emilian Popescu –, am acordat o atenție deosebită studierii Scrisorii patriarhale și sinodale trimisă de patriarhul Sofronie al Constantinopolului mitropolitului Țării Românești Grigorie al II-lea pe care am descoperit-o în Arhivele Naționale de la București” (p. 10), scrisoare care consfințește acest titlu și al cărei conținut este redat în cuprinsul cărții în întregime, în text bilingv (greco-român), traducerea fiind realizată de acad. Emilian Popescu și Policarp (Dionisie Constantin) Pîrvuloiu după manuscrisul original din 1776. La sfârșitul lucrării sunt anexate o fotocopie a acestei „Scrisori”, un portret al voievodului Alexandru Ipsilanti, precum și o hartă cu principalele toponime menționate în lucrare. Lucrarea, apărută în condiții grafice deosebite, are printre alte temeiuri ale strădaniei acad. Emilian Popescu pe acela de a aduce un omagiu cordial Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, locțiitorul Scaunului Cezareei Capadociei, la împlinirea a 20 de ani de arhierie jertfitoare.
Comentarii