Anorexia (3)

La persoanele anorexice se întâlnește adesea un profund sentiment de deznădejde și de abandon. Conflictul esențial se regăsește la nivelul trupului, nu la cel al funcțiilor alimentare în care s-au produs investiții de natură sexuală, așa cum arătam în finalul articolului anterior pe această temă.

 

Din această perspectivă, anorexia exprimă și o incapacitate a cuiva de a-și asuma, la momentul cuvenit și după aceea, transformările corporale specifice pubertății. Tulburările de imagine corporală sunt în relație cu un deficit de recunoaștere a senzațiilor pe care le trăiește corpul și a nevoilor corpului. Acest deficit este la rândul său un efect al tulburărilor survenite pe parcursul primelor încercări de învățare, în care părinții, mai ales mama, au impus copilului modelul propriilor senzații și propriilor nevoi, în loc să-l ajute să le perceapă și să le recunoască pe ale lui proprii. Astfel, identitatea copilului este fragilizată, iar el rămâne în mod profund dependent de familie, de modelul (modelele) din vecinătatea sa. Așadar, abordarea anorexiei mentale devine un demers pentru câștigarea autonomiei, exercitată printr-un autocontrol al nevoilor corpului în sfera configurării unui sentiment de continuitate și de stabilitate. Persoana anorexică se autodistruge, paradoxal, pentru a-și asigura „existența” (fără să fie vorba însă despre o conduită suicidară). Se dezvoltă astfel la persoana anorexică o aspirație orientată spre gestionarea strictă a propriilor nevoi, pentru atingerea unei imagini de sine ideale. De la caz la caz (sau la aceeași persoană trecând dintr-o situație în alta), anorexicul are în vedere, în plan simbolic-ideal, corpul mașină sau corpul fetiș, în orice caz corpul care, consideră el, îl protejează de eventualele agresiuni ale societății. Privirea însăși, atât cea concretă, presupus obiectivă, în scopul cunoașterii, cât și cea subiectivă, întoarsă preponderent spre sine, este foarte importantă pentru persoana anorexică; adesea ea se hrănește din efectul produs din comparația propriului corp alăturat trupurilor altora și din efectul pe care îl provoacă altora trupul său astfel etalat. Alteori, dimpotrivă, ea nu vrea să vadă ceea ce i se înfățișează și încearcă să-și ascundă corpul privirilor celorlalți, într-o tentativă de a deveni „om invizibil”. Dacă este să observăm câteva din atributele definitorii ale psihopatologiei familiale, avem în vedere: > Mama. De obicei, mamele persoanelor anorexice sunt descrise din perspective aparent contradictorii. Personaj puternic, rigid, dominant și chiar tiranic; rece, evitând exprimarea sentimentelor pozitive și să se manifeste reacțional. Frecvent, are manifestări depresive. Viitorul anorexic ocupă în imaginarul mamei sale un loc particular: investiția maternală este de natură narcisiacă, vizând valorizarea propriilor performanțe socialmente recunoscute, în detrimentul unor forme de expresie mai personale (de ordin pulsional și afectiv); > Tatăl. În general este descris ca având un caracter șters, supus dominației soției, incapabil de a-și proba autoritatea. Uneori, dacă are o fiică, se manifestă ca fiind foarte apropiat de fiica sa. > Familia. Aparent, se înfățișează a fi „familia perfectă” într-o normalitate pe care o percepe schematic și din care, de altfel, se străduiește să se retragă, să se izoleze. Într-o astfel de familie, dejunul (sau, în alte cazuri, cina) este activitatea cotidiană în care viața familială se organizează. Într-un astfel de context se manifestă, mai mult decât în alte situații, supraprotecția, rigiditatea, intoleranța față de conflicte.