Dragostea și corectitudinea

Mărturia creștină a fost întotdeauna un lucru primejdios. Dovadă în acest sens stă mulțimea martirilor care au stropit cu sângele lor pământul de la începutul Bisericii și până când veacurile acestea se vor sfârși. Este pe atât de primejdios pe cât poate fi mărturisirea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu într-o lume care-l are pe diavol drept stăpân (Ioan 14: 30), și acest lucru nu poate rămâne nepedepsit.

 

În Viețile Sfinților citim cum aceia (martirii) au stat fără frică înaintea împăraților și mai-marilor lumii acesteia, le-au răspuns întrebărilor, i-au certat pentru că nu vor să I se închine Mântui-torului, cum au refuzat să apostazieze și au plătit această îndrăzneală cu propria lor viață în chinuri cumplite, primind în schimb cununa vieții veșnice. Aflăm de alții care, pentru a-L mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu, se vindeau ca sclavi câte unei familii nobile. Prin dragostea ce o aveau îi câștigau pe membrii acesteia pentru Hristos, iar ei, în semn de recunoștință, le redau libertatea. Apoi se vindeau ca sclavi altora, pentru a-i câștiga și pe aceia. Citim și ne minunăm auzind că închisorile comuniste au fost adevărate academii în care s-a predat duhul Ortodoxiei, duh în care un creștin ortodox a renunțat la medicamente pentru a salva viața unui pastor neoprotestant; sau un preot și un medic, aruncați fiind într-o celulă fără geamuri, iarna, au stat unul pe spatele celuilalt negândind și nespunând altceva decât: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Au supraviețuit, spre mirarea temnicerilor. Astfel de mărturii ne îmbărbătează sufletele și aproape că ne dorim să fim contemporani și împreună pătimitori cu aceia care și-au agonisit prin credința, răbdarea și dragostea lor cununa vieții veșnice. Numai că drumul fiecăruia dintre noi spre Hristos este diferit, iar cei pe care i-am pomenit sunt numai modele pe care, fiecare după priceperea și puterea lui și după harul lui Dumnezeu din el, se poate sili să le urmeze, pentru că „împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11: 12). Atunci când un învățător de Lege a întrebat: „Care e cea mai mare poruncă din Lege?” (Matei 22: 36), Mântuitorul nu i-a spus una anume, ci numește dragostea de Dumnezeu și de aproapele ca fiind porunca în care se cuprind toată Legea și proorocii (Matei 22: 37-40), punând astfel dragostea mai presus de orice altă lege. Astăzi toți știm ce trebuie să facă și să spună preotul, ierarhul, ce au de făcut politicienii, președintele, primul ministru etc. Pe plan social, politic sau religios, fiecare are liste cu normele pe care ar trebui să le respecte ceilalți. Ne găsim justificare să cerem și să impunem corectitudinea. Avem legi, canoane și tot ce ne mai trebuie pentru ca să ne argumentăm punctul de vedere și chiar să facem public modul în care toți aceștia nu se încadrează în ceea ce credem noi că e corect. Trăim zilnic în fața televizorului pentru și prin greșelile altora. Știm stadiul divorțului Columbenilor, escapadele Monicăi, ce pantofi poartă ministra turismului, ce-și spun Becali și „Mitică de la Ligă”, ce greșeli face primul ministru, ce „porumbei” a mai slobozit președintele etc. Dar uităm ce și cine suntem noi, uităm datoria dragostei pe care trebuie să o avem față de Dumnezeu și față de aproapele. Privind prea mult la viața altora, uităm să trăim noi înșine. Cuviosul Paisie spunea: “Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publicăm. Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăție. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră și o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească și să împrăștie mai mult mirosul urât. Tot astfel este și atunci când, fără discernământ, dăm publicității păcatele celorlalți și pricinuim un mare rău. “Spune-l Bisericii” nu are înțelesul că toate trebuie să se facă și cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toți Biserica. Biserica sunt creștinii care trăiesc așa cum vrea Hristos, iar nu ceilalți, care luptă cu Biserica”. Căutăm perfecțiunea în ceilalți, dar refuzăm să privim murdăria din noi. Este memorabil răspunsul pe care părintele Arsenie Boca l-a dat unor creștini care i se plângeau că nu au preoți buni: „Sunteți nemulțumiți de preoți? Dar voi, oare, ce-ați făcut pentru preoți ca să fiți mai mulțumiți? Cerut-ați de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-l închinați slujirii lui Dumnezeu? Credeți că vina o poartă numai ei, preoții? Ei sunt fiii voștri! Cum i-ați născut, așa-i aveți! Ce le găsiți vină numai lor? Vă trebuie preoți mai buni? Nașteți-i! Iată vă spun că tot poporul este răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai Împărăției lui Dumnezeu! Poporul își are în toate privințele povățuitorii pe care îi merită”. Acest răspuns este la fel de valabil și în ceea ce privește socialul și politicul. Ne plângem că avem conducători răi? Păi cum au ajuns acolo? Nu prin faptul că organizațiile locale ale partidelor sau cele profesionale au promovat în fruntea lor lideri pe alte criterii decât nivelul de pregătire profesională, moralitate, loialitate, credință? Ne trebuie lideri buni? Să-i naștem și să-i creștem în frică de Dumnezeu, respect față de muncă și de valorile acestui neam și să-i promovăm. Creștinul își plânge păcatele sale ca fiind piedica din calea mântuirii. Se uită și se judecă pe sine socotindu-se vrednic de osândă, iar când îl vede pe aproapele căzând nu-l judecă, nici nu-l blestemă, ci se roagă pentru el, socotind că păcatele sale sunt mult mai cumplite decât ale aceluia. În dragostea lui, îl vede pe celălalt „mai de cinste decât el însuși” (Filipeni 2: 3) și prin această dragoste se mărturisește pe sine drept ucenic al lui Hristos. Sf. Efrem Sirul spune în rugăciune un lucru ce ar trebui să ne călăuzească viața tuturor: „Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin” Așa să ne ajute Dumnezeu! Pr. CEZAR-GORUN NESVADBA, Parohia Budeni