„Nevoia mea de a mărturisi”

O voce mișcată (și) de emoție, deunăzi, la telefon ne anunță, șovăind, o carte. Cu o anume reținere, cu imensă modestie, fiindcă (vine explicația) „eu nu sunt scriitoare”. Și de aceea, totodată, cu eleganță și cu profund respect pentru arta sa de-o viață întreagă, ca și pentru arta celor știuți a fi scriitori. La celălalt capăt al firului, Doamna Elena Greculesi despre care cred că puțini ar fi fiind sucevenii care să nu știe cine este, ce este. Iar cartea ivită e cu tâlcul încă unui an ce s-a adăugat anilor și, de bună seamă, ca dar (de neprețuit!) făcut sucevenilor de ziua lor și Cetății.

 

Pe o filă introdusă între pagini, de parcă vorbele de pe ea n-ar fi meritat să fie scrise chiar pe carte, plus al semnelor de neliniște și modestie: „Aceste foi (adesea, parcă dintr-un jurnal tăinuit până azi – n.n.) strânse între două coperți, nevoia mea de a mărturisi”. Și de ce să te mire că îndată ce prinzi a le răsfoi te dedai a le citi pe îndelete, cu mare emoție? De ce să te mire descoperind scriitoarea adevărată, cea care – parcă cerându-și voie să scrie despre sine – își înnobilează cititorii, cum prea bine știm că artista plastică și-a înnobilat privitorii? Iar oricum ar proceda, pătrunzându-le ființele și cu ele contopindu-se prin porțile perechi ale irisului și retinei! Sărut mâinile purtătoare de penel și de condei, Doamnă Elena Greculesi!