Copilăria

Nu știu cum li se întâmplă altora, dar, când nu visez bătălii crunte cu feluriți dușmani văzuți sau nevăzuți – că tot s-au inventat internetul și blogul –, visele cotrobăiesc în cotloanele copilăriei. Nu sunt semnificative sau nu m-am străduit să întrevăd semnificații în fulgerarea lor, dar niciodată nu m-au târât în orgia coșmarurilor, cum se întâmplă în cazul confruntărilor create cu diverșii inamici. Este calea prin care subconștientul (te) evadează din buclucurile existenței cotidiene, reconstituind forța necesară rezistenței în fața tot mai agresivelor încercări la care suntem astăzi supuși.

 

Sigur, nu străbatem vremuri de bejenie, de foamete, de război, de cruntă asuprire, care să ne pună decisiv la încercare. Dar, după „copilăria (a noastră, a societății) lipsită de griji” de dinaintea lui ’89, când alții aveau griji, iar noi mergeam la iarbă verde și în concedii la mare, confruntarea de astăzi cu starea de perpetuă responsabilitate pe care o presupun libertatea și concurența obosesc, sperie, duc de-a dreptul la disperare. Și, atunci, copilăria… Conviețuirea în inocență și în lipsa de griji, starea de grație care fac posibil și credibil Raiul! Ea – copilăria – încearcă, măcar în vis, să se opună maturizării noastre forțate de către o lume în care ființarea noastră pare străină, siluită. Cu ochii cutreierați de asemenea gânduri i-am privit ieri pe cei mici grăbindu-se spre școală la o oră a dimineții la care, până ieri, ei deja începuseră orele de curs ale zilei. Frumușei, frumos îmbrăcați, veseli, gălăgioși, cei mai mulți cu buchete de flori în mână, grăbeau către o festivitate dragă, dragă lor: cea de sfârșit de an. Cea de dezlegare la vacanță. La inocență pură și lipsă de-a binelea de griji. Dar cine ne mai lasă să zburdăm în grădina Domnului?!…