Amânări

Procurorul este acuzatorul, iar avocatul – apărătorul. Este adevărat că, la noi, așezați ei fiind pe talgerele balanței pe care o ține în mână Zeița Dreptății, echilibrul se rupe, că una e să fii procuror și alta – avocat. Reîntoarcerea la echilibru ar trebui să o facă judecătorul, orb la orice influență și bizuindu-se numai pe textul de lege… Numai că legea noastră dacă nu-i de-a dreptul permisivă, lasă suficient loc pentru interpretare și, în consecință, pentru soluții dacă nu nedrepte, surprinzătoare sigur și rar întâlnite în practica jurisdicțională a țărilor care chiar respectă Justiția. Cu atât mai mult în cazul instanțelor de rang superior, cele în care încrederea trebuie să rămână nezdruncinată.

 

Nu comentăm în vreun fel sentința Curții de Apel București în legătură cu colaborarea ÎPS Pimen cu Securitatea. Nu am avut acces la dosar, nu știm ce argumente sunt acolo. Făcându-se recurs, lucrurile vor putea fi încă o dată cântărite, de data aceasta de o instanță de judecată superioară. Ceea ce este însă greu de înțeles este întârzierea cu care instanța bucureșteană s-a hotărât să se pronunțe în cauză. Procesul s-a judecat la 2 februarie a.c. Pronunțarea a fost însă amânată de 6 ori! Prima dată pe 9 februarie, a doua oară pe 16 februarie, a treia oară pe 23 februarie, a patra oară pe 2 martie, a cincea oară pe 9 martie, sentința fiind comunicată abia pe 16 martie. Vă dați seama de câtă dezbatere a fost nevoie pentru a da soluția pe care o știm deja? Întâmplător, absolut întâmplător, retrocedarea Fondului Bisericesc al Bucovinei, pe care o cere cu atâta strășnicie ierarhul, a fost judecată în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție pe 1 martie. Pronunțarea a fost amânată pe 8 martie și, încă o dată, pe 15 martie… Și în acest proces soluția o cunoașteți.