O zestre documentară bucovineană de mare interes

De zece ani, cunoscutul istoric literar Liviu Papuc, până în 2009 ajutat de regretata sa soție, Doina, selectează și îngrijește ca ,,un orfevru” (Nicolae Panaite) manuscrise și texte apărute în presă și volume despre Bucovina.

 

În 2010 a apărut al cincilea volum, Bucovina în mărturii de epocă (Editura Alfa, Iași), care cuprinde informații din sec. al XVIII-lea până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial privitoare la principalele centre bucovinești, cititorul obținând o foarte bogată hartă – compozită – a vieții materiale și spirituale natale. Multitudinea referințelor impune comentatorului o grupare a lor ,,pe capitole” (aproximative, întrucât sunt expresia unor stări de suflet/de conștiință/viziuni greu trunchiabile). Nu există însă ,,un capitol de istorie”; istoria propriu-zisă radiază din subsidiarul aspectelor esențiale derulate, în multe dintre ele cu piscul ei cel mai înalt, Ștefan cel Mare. Dealtfel, peste cronologie, Leca Morariu reamintește, în 1930, emblematizarea făcută de D. Onciul: ,,Bucovina este țara clasică a trecutului nostru istoric” și ,,Nicăiri pe tot pământul românesc nu se află, pe un spațiu atât de mic, atâta bogăție de istorie românească”. Pe acest fond memorabil, aflat până și în subconștientul românimii, egumenul Sila ne face cunoscută lupta dârză, decenii la rând, pentru reîntemeierea Mănăstirii Putna prădată de leși, impresionându-ne prin creștinism în tot ce a întreprins, împreună cu ceilalți ostenitori și cu unii boieri, în sec. al XVIII-lea, după care Episcopul Melchisedec va privi, la 1885, cu minuție și precizie de ierarh, șiragul de ,,biserici și mănăstiri antice din Bucovina”, Ion I.Nistor va da salbei perspective mai largi, întregind documentarele vremii, iar alți semnatari le vor adăuga, în cercuri concentrice, aură sacrală. Deși mulți dintre aceștia – scriitori sau gazetari – nu sunt ,,nume mari”, se cuvine menționarea lor, cinstitoare pentru ambele bresle. Cele mai multe comentarii din secolul al XIX-lea vizează valorile materiale și comerțul Bucovinei. Un străin, Vince BatthyÜny, semnează, în 1805, 3 din cele 15 ,,scrisori”, nu altceva decât reportaje despre grănicerii din Bârgău și Ilva, atelierele de prelucrare a fierului din Iacobeni, a aramei din Pojorâta și sticlăriile din Putna ș.a., diverse meserii, tendințele agriculturii din Câmpulung și Colomeea, configurațiile geografice și drumurile spre Suceava, Siret, Cernăuți, Boian și, din nou, Colomeea, peisajul multietnic, mentalități, o imagine a dansului popular la Vășcăuți, dar și o observație moralistă: simularea-disimularea țăranilor în fața celor ,,de sus”; Minas Băjășkian scrie câteva pagini despre Cernăuți, Siret și Suceava (Armenii din Bucovina, 1818); Feodor KÜracsay prezintă, în Despre Bucovina (1818), agricultura, silvicultura, apele minerale din Dorna, reia referirea la Iacobeni și alătură Cârlibaba pentru prelucrarea aurului și altele. Un anonim popularizează (1891) primele cercetări științifice asupra apelor minerale din Dorna; un anume T intră și el (1892) între ,,lăudătorii” autorităților înfățișând o serbare făcută în peisajul mirific, cu prilejul inaugurării unui funicular la Găinești, punctează rentabilitatea economică a exploatării lemnului datorată patronului și administratorului domeniului coroanei; C. Popescu relatează excursia școlii de agricultură și silvicultură din Herăstrău la Rădăuți, obiectivul economic fiind dublat de scopul metodico-didactic pilduitor și azi. Feodor KÜracsay este primul care detaliază datele despre populație în evoluția ei și organizarea administrativă, apreciază – privind unilateral – ridicarea populației ,,la un înalt grad de cultură”, încheind cu o concluzie (subînțeleasă ca surprinzătoare): asemănarea relațiilor dintre țărani și stăpâni (suveranul și localnicii) cu cele din Moldova; ardeleanul György, care auzise de bucovinenii ,,neliberi (…) la ei acasă”, constată la fața locului puțina cunoaștere reciprocă a românilor din cele două provincii – ,,scumpe inimii fiecărui român” – explicând-o prin precaritatea modalităților de comunicare (tipărite ori organizate), mărimea taxelor stipulate ca protecționism – zelos și demagogic trâmbițat – de la vamă, contrastele ,,jalnice” dintre starea Cetății Sucevei și măreția trecutului eroic, traseul Câmpulung –Bistrița apărându-i, pe baza spuselor bătrânilor și a deliberărilor sale, ,,un rapt” imperial. Prima intensă trăire a unui topos este cea a lui Wilhelm de Kotzebue, care, venit la Fălticeni pentru iarmaroc pe la mijlocul veacului XIX și intrigat până la indispoziție de lipsa unui hotel, de substituirea acestuia cu crâșme mizere, dar și încântat de ospitalitatea unor emancipați, ,,pictează” în ,,acua forte” mediul pestriț (țărani, evrei și țigani), larma și vânzoleala brutală, justiția barbară aplicată în public unui falsificator de ,,rețetă” a pâinii, dezagreând evident înapoierea și propunând civilizarea cutumelor, încât însemnările sale, de o apreciabilă intuiție psihologică și aptitudine sugeratoare de omenesc prin dialog, seamănă cu o scriere memorialistică a patruzecioptiștilor români. Dacă unii semnatari ne-au dat și ,,ilustrări” idilizante (proimperiale) ale realității, Nicolae Gane (1903) și Artur Gorovei (1906) desfășoară cu talentul scriitoricesc recunoscut secvențe de tablou în care motivele de exaltare (generată de frumusețile naturii de pe Valea Bistriței și de portul țărănesc) nu pot dilua tușele criticii sociale (la Gorovei, aspre); Gorovei vede deosebirile dintre viața de la munte și cea de la câmpie, nerespectarea proprietății și alte contraste paradoxale dintre prezentul țăranului pauperizat după războiul din 1877, umilit de afacerismul local (la graniță, paroxistic, și de grănicerii originari din mahalalele dâmbovițene) și trecut, tergiversarea exploatării apelor minerale autohtone (avere ignorată în favoarea importării altora de mai slabă valoare curativă), carențele legislației, de parcă ilustrul fălticenean ar vorbi și de cele de azi. Kohlmann ne întâmpină, în 1887, cu o primă ,,temă specială” pentru imaginea Bucovinei, ,,industria domestică”, relevând creativitatea și originalitatea legendelor și poveștilor (atestări ale ,,gustul”-lui și ale unui ,,adânc simț artistic”), a obiectelor, uneltelor și îmbrăcămintei românului și ruteanului, descriindu-le cu termeni științifici și de estetică a secolului XX, explicitându-le ,,caracterul național” și ,,intelectual” semnificat de colecția imperială și regală, recomandând păstrarea autenticității lor prin refuzarea ,,modelor moderne” (străine), dar și modernizarea instrumentelor de transpunere a ,,fanteziei” creatorilor pe materialele lucrate. Mai încoace, Ion Grămadă ,,despomădează” climatul cosmopolit al unei serate, iar Mihai Teliman (1906) ironizează până la pamfletare societatea sireteană; Liviu Marian (1913), un alt anonim și Leontin Iliescu (1915) reînvie în stiluri diferite amintirile legendarului Ștefan. După Marea Unire, tematica mărturiilor se diversifică, ,,respirația” moral-patriotică și democratică a mai tuturora are suflul unui sentiment de libertate națională: în 1919, Ion Jalea se alătură, și cu vehemență, predecesorilor, proiectând analitic și sintetic odiseea românilor din defunctul Imperiu, sperând la normalizarea existenței românești; cu același sentiment C. Stamboliu face un ,,pios pelerinagiu” la mormântul lui Ștefan cel Mare, având revelația dezrobirii ,,atletului creștină-tății”; Grigore Găină corespondează despre adunarea populară de la Solca prilejuită de Paști, adresând, însă, guvernanților și ,,fraților” apelul la sprijinirea materială a năpăstuiților de recentul război mondial; de la bucovineni, maramureșeni și deznaționalizații de peste Prut, Nicolae Iorga ne dăruiește viguroase pagini polemice, revendicative și mesianice; după doi ani, Dorneanca, însoțind un grup de oaspeți francezi, scrie pagini omagiale dedicate noii libertăți; Illy și Delamunte retrospectează excursiile lor în Valea Putnei-Pojorâta la locul începerii și, respectiv, al primelor ,,realizări” (mai-mai că deja ,,mărețe”, similiceaușiste) din Castelul dăruit, prin glasul ,,generos” al primului ministru, ,,bieților” Prinți Moștenitori, de milostiva Bucovină, nici măcar ieșită din ravagiile întâii conflagrații mondiale suportate de popor; C. Istrate (1923), dezvăluie parcă din prezentul nostru alte deplorabile semne ale deznaționalizării și invită românii de la Hotin să se respecte mai mult îngrijindu-și relicvele; I. Simionescu, tot în acest an, prezintă o sinteză fizico-geografică a Bucovinei; o elevă de clasa a V-a, Stanislava Bromilski, evocă vioi o excursie la Putna; Henri Grégoire (1924) își etalează cu autentică sinceritate patriotică și cu nostalgie ,,impresiuni”, pe larg motivate, din ,,dulcea Bucovină”; Gala Galaction admiră, în 1928, cu miez expresiv vestita Mănăstire Putna, numind-o, parcă primul, ,,sanctuar al neamului”; Adela Xenopol atribuie zonei, tot atunci, sinecdoca ,,Arboroasa” pentru întregul ținut, motivând-o; A.M.(aicu) trece, în 1936, de la relieful pitoresc în succesiunea și specificul anotimpurilor, la social, accentuând viața grea a țăranului, imortalizând cu umor versatilitatea – semnificativă etniei – a unui ucrainean (auto)românizat; în anii imediat următori, alții – Vasile Plăvan, Ilie I. Pascal, A. Bogaci, George Ionașcu, Liviu Cernea, Valerian Doboș-Boca, Constantin Chircu, Emanuel Voinescu, Octav Vorobchievici, G. Dimitriu – își exprimă, în proză poetică și reflexivă, din Cernăuți sau Hotin, Râșca, Suceava, românismul; C.N. Negoiță abordează în ansamblu spiritualitatea Bucovinei, iar Traian Chelariu, în 1941, ne lasă spre neuitare, în ,,note cernăuțene” disprețul său imens la adresa ,,bezkulturnicilor” leniniști-staliniști care au întinat spiritul bucovinean și au lăsat amprente nefaste (și) asupra amintirii lui Eminescu; deși este penultimul, fragmentul Împărăția din neguri, din Lupul din țara huțulilor de Mircea Streinul, ,,acoperă” cu o imagine-simbol negativă, prevestitoare de destin (căci comuniștii au interzis până și pronunțarea cuvintelor ,,Bucovina”, ,,bucovinism” etc.). Bucovina… lui Liviu Papuc, chiar dacă numai spicuită, este o răscolitoare panoramă a neamului nostru. Sumarul mai cuprinde o hartă a microzonei dintre Suceava și Ceremuș, precum și 12 fotocopii (un segment de la un hram și 11 biserici și mănăstiri).