Nu știi dacă în secunda următoare dă drumul la o povestioară hazlie, inventată sau reală, la o glumă sau la o amintire veselă cu care să-i destindă pe cei din preajma lui. Nu știi dacă râde pentru a-i face și pe ceilalți să se bucure de un moment împreună cu el sau doar pentru a se bucura pe sine în împrejurări în care majoritatea oamenilor sunt prea serioși, prea triști și prea crispați. „Vremuri de râs (nu musai de veselie) au fost tot timpul pentru mine. De ce ar fi fost altfel când am înțeles de mult că nu sunt veșnic, că nimeni nu stă pe o funcție o veșnicie, că azi poți fi aici, mâine cine știe unde? Îmi fac meseria cu seriozitate, dar nu uit niciodată să mă distrez”, a spus omul din fața mea. Blonda de la poartă De aproape 40 de ani, Gheorghe Botușan este angajat al Direcției Silvice Suceava și spune că pe el l-a băgat în serviciu o blondă. Era de fapt portărița blondă de odinioară a Direcției care l-a trimis pentru început la inspectorul de cadre, atunci când a venit să caute loc de muncă la Suceava, după absolvirea Liceului Silvic Câmpulung Moldovenesc. Doar că „omul cel chel” de la cadre l-a dat afară repede pe tânărul absolvent, ca netrebuincios instituției. Blonda de la poartă însă, când l-a văzut așa cătrănit de refuz, l-a întors din drumul spre casă și l-a trimis direct la directorul cel mare. „Era Florică Tache, Dumnezeu să-l ierte. M-am prezentat la el, am zis să sunt absolvent de liceu silvic și că vreau să lucrez. S-a uitat la mine cam un minut pe sub ochelari în timp ce eu m-am făcut stană de piatră. Știu eu ce gândea el? A chemat apoi un inginer, iar directorul l-a întrebat dacă îi place băiatul din fața lui, adică de mine. Nu-i văzusem în viața mea, nici pe director și nici pe inginer. Acesta din urmă a zis da, și așa m-au angajat la «Frigorifer», să primesc vânatul. Frigoriferul de la Suceava, de la Șcheia mai precis, s-a înființat în 1972, că până atunci vânatul se ducea la Bacău. Primeam la rampă cerbi, mistreți o mulțime, pentru că pe atunci, cu mai multe fonduri de vânătoare în administrare, Direcția Silvică făcea cam 150 t de vânat pe un sezon. Și eu eram singur, nu aveam niciun om să mă ajute. În Șcheia lucrau pe atunci mulți oameni care nu văzuseră în viața lor animale vânate și tot întrebau de unde vin astea, cine le-a împușcat. Iar eu le brodeam: că asta e de la Broșteni, asta de la Crucea, că a venit un vânător iscusit nu știu de unde, că a tras așa, cum a căzut vânatul, și tot felul de treburi. Doar că eu nu văzusem nici vânător, nici nimic altceva și de fapt le trăgeam tot felul de povești în timp ce oamenii mă ajutau să ridic vânatul și să-l depozitez”, își amintește Gheorghe Botușan cum s-a descurcat muncind, povestind, inventând și glumind chiar din primele zile ca angajat al Direcției Silvice Suceava. Vânătorii nu-s mincinoși, ci… buni povestitori A-l asculta vorbind pe Georgică Botușan, despre zeci de întâmplări petrecute în pădure, despre pericole sau revelații minunate, reale sau poate că nu, din timpul vânătorilor de mistreți, urși, lupi, cerbi, este ca și cum ai asculta depănate povestirile lui Creangă. Cu voce caldă, molcomă, rostogolind cuvintele în ritmul poveștilor spuse la gura sobei, pare a vorbi serios când de fapt glumește și glumește copios cu lucruri serioase. Tehnica buimăcește nițel pe cel care îl întâlnește prima dată, dar îi destinde sigur pe cei care-l știu deja. Cu vorbă dulce, glumeață, el laudă sau pedepsește și, uneori, în spatele celor spuse, există câte o pildă sau un apropo hazliu la adresa apucăturilor nu tocmai corecte ale cuiva. „În silvicultură e o tradiție, e un limbaj, o altfel de omenie față de cea a celorlalți oameni. Nu ne lăudăm excesiv și nici nu ne vorbim de rău. Strângerea de mână are altă valoare. Muncim din greu, dar și glumim unul pe seama altuia. Cozile de topor se usucă singure și pică, dar majoritatea silvicultorilor sunt oameni care merită respectul semenilor. Gluma însă trebuie să rămână la putere printre noi”, a fost părerea silvicultorului. Cu această părere, i-a tulburat somnul, de exemplu, unui coleg inginer silvic, cam zgârcit de felul lui, care, la una din vânătorile de la sfârșitul sezonului a împușcat un mistreț. Inginerul a zăcut în „suc propriu” câteva zile după ce nea Georgică i-a spus cât se poate de serios că l-a trecut la plată, pentru vânatul respectiv (fiind vorba de un vier dintre cei zdraveni), cu 1000 de euro. Perpelit bine, inginerul era gata-gata să vină în audiență la conducerea Direcției Silvice, până când pontosul de la Compartimentul de vânătoare i-a comunicat că de fapt a fost o glumă și să stea liniștit că n-are nimic de plată. Urmările acestei întâmplări nu le-am aflat încă… „Cam mincinoși vânătorii ăștia, nea Georgică. Ca și pescarii…”, îi spun partenerului meu de discuție. „Nuuu, nuuu!! Vânătorii nu sunt mincinoși! La noi li se spune doar… buni povestitori”, îmi replică șugubeț. „Nu zic că nu exagerează un pic despre întâmplări, despre cum s-au petrecut o seamă de treburi la vânătoare, dar o fac într-un fel frumos”, a completat el. Exagerare sau realitate, omul din fața mea a și început a depăna o poveste din urmă cu vreo 6 ani, a unui vânător român, pornit nevoie mare să „rupă tot” cu pușca la ochi prin pădurile noastre. Venise la mistreți. „Eram, împreună cu el, un pădurar și câțiva oameni când am organizat o goană. Mistreții au tras spre vânător. Trage într-unul care cade jos, iar restul se bagă în desiș. Imediat se mai aude un foc în pădure și, cum numai el voia să vâneze, m-a întrebat repede cine a tras. I-am zis că era pădurarul nostru și că mintenaș o să apară cu celălalt porc împușcat, în dinți. Când apare pădurarul, era fără porc (pentru că de fapt omul trăsese în sus, într-o pasăre), iar vânătorul nostru mă întreabă din nou, agitat: unde-i porcul? Eu chem aproape pădurarul (avea o mustață mare, neagră), îi dau buza de sus la o parte și îi zic omului: na, uitați, n-avea cu ce să-l aducă, pentru are numai un dinte în față”. Nu e ursul, uite ursul ! Glumele lui nea Georgică au învins bariere grele de seriozitate și sobrietate. Așa s-a depănat o altă poveste, cea a unui vânător spaniol, medic militar, care, contrar felului cum sunt spaniolii, mereu glumeți, era un tip foarte serios. În urmă cu doi ani acesta a solicitat să vâneze un urs, dar nu mai mare de 350 de puncte, pentru că doar pentru așa unul avea bani. Sezonul nu era propice vânătorii de urși, care nu ieșeau la nadă. „Am făcut o încercare și am zis să-l duc totuși la Moldovița la o goană, dar eram foarte sigur că nu iese nimic. Trebuia să-i fac și un bordei, un observator la 2 m înălțime, ca să-i asigur protecția muncii. Înainte cu 3 zile, am vorbit cu pădurarul, unul Mehedeniuc, un pădurar cu mare experiență, să pună niște porumb și mere în zona pe care o alesesem; poate, poate. În dimineața goanei, spaniolul aștepta să-i facem protecția muncii și, cu ajutorul unui tânăr care lucra în Spania, îi erau traduse instrucțiunile din română. Sigur pe mine, deși aș fi jurat că n-o să tragă vânatul, i-am zis că imediat mergem să împușcăm ursul și să n-aibă nicio grijă, că pădurarul care e cu noi s-a născut în pădure, iar când pune urechea la pământ aude cum doarme ursul și că el, spaniolul, n-are altceva de făcut decât să-l puște. Spaniolul s-a descrețit dintr-o dată și, mare lucru, a zâmbit ironic. Goana era pe gata și eram sigur că n-avem să vedem noi nici labă de urs. Ce urs, mă gândeam eu, când nu era zăpadă, nu era nimic, iar gonacii ieșeau deja din pădure?! Niște căței ai pădurarului băteau pe la picioare noastre și eu îi dădeam în continuare spaniolului că ăia latră pentru că anunță ursul. Mai era un minut și se termina goana cu totul și numai ce vad ursul alergând. Mare, de 300-350 de puncte…Îi zic: acum, trage! Un foc a tras doar și ursul era jos. La 10 începusem goana și la 12.30 plecam cu ursul în spate”, a încheiat povestirea nea Georgică. „În ’89, Ceaușescu era un bătrânel, un bunic mic de statură cu fața plină de pistrui și pete” Din 1975, Gheorghe Botușan a lucrat ani buni ca lucrător cu organizarea tehnică a vânătorii la Ocolul Silvic Suceava – Fondul special de vânătoare Pătrăuți, acolo unde venea și Ceaușescu să vâneze mistreți. „L-am prins de mai multe ori la vânătoare pe Ceaușescu. Venea o dată la 2 ani, la mistreți. Era bun vânător și se comporta discret, nu se lăsa cu chefuri. Vâna de plăcere câte unu, două animale, că era de unde, și nu venea cu grup mare după el, ci doar cu câțiva însoțitori. Altădată mai trimitea și alte persoane, diplomați din alte țări, cum a fost prințul moștenitor al Iranului, sau oameni din conducerea partidului. La vânătoare era mereu înconjurat de „organe”, noi stând separat de grupul lui, așteptând să aibă nevoie de ceva. Efectiv lângă el am stat doar o dată, atunci când i-am dat raportul. Când te chema, trebuia să te duci la el în față, să spui cine ești și să zici «Tovarășe președinte, la dispoziția dumneavoastră!». M-a întrebat atunci dacă nimerise cerbul în care a tras, iar eu i-am zis că marcase focul doar și că suntem în căutarea cerbului, dacă l-a nimerit. În fața noastră nu suferea de orgolii că n-a nimerit, ci părea conștient că se mai și greșește la vânătoare”, a povestit Botușan. Pe Ceaușescu l-a văzut ultima dată cu câteva luni înainte ca acesta să fie împușcat. În aprilie 1989, președintele României socialiste a fost la vânătoare la Pătrăuți, dar, aflăm, nu mai avea nimic impozant în el. „În ’89, Ceaușescu era un bătrânel, un bunic mic de statură, cu fața plină de pistrui și pete. La televizor nu le vedeai, dar în realitate se vedeau tare semnele de bătrânețe pe fața lui”, a spus interlocutorul meu. Vânătoarea nu-i ucidere În ciuda părerii multor oameni, Gheorghe Botușan spune că în niciun caz vânătoarea nu poate fi confundată cu uciderea. Această activitate s-a desfășurat și înainte de 1989, și după acest an, când au apărut și solicitări din partea vânătorilor străini, după un plan, după un grafic, după reguli clare și într-o organizare perfectă. „Efectivele de vânat se evaluează în fiecare primăvară, apoi se pun în aplicare instrucțiuni după care se calculează o cotă anuală de recoltă. Formula dă cifre mai mari, dar noi dăm disponibil pentru vânătoare cam un sfert din cifra aceasta, pentru că se ține cont de dăunători, de accidentări, de câte un braconaj, de alte împrejurări în care vânatul se poate pierde. Apoi, sporul natural trebuie numaidecât scos, altfel în păduri apar pagubele. Este ca și la animale domestice care, crescute la voia întâmplării, nu mai aduc foloase, ci produc pagube. Procedăm și noi asemeni gospodarilor, fermierilor care taie ce le prisosește. Doar că noi sacrificăm animalele prin vânătoare cu arma, nu băgăm cuțitul în ele”, a explicat Georgică Botușan. Din 2005, Gheorghe Botușan lucrează la sediul Direcției Silvice, în cadrul Biroului Vânătoare, dar aici este doar „hârțogăria”, pentru că inima și sufletul lui nea Georgică au fost mereu acolo, în liniștea pădurii, lângă animale. „Din 1972, de când umblu prin păduri, nimeni nu mi-a luat din buzunar ceva, n-am fost bătut de nimeni” „Am avut o viață zbuciumată. Ca să faci vânătoare la cel mai înalt nivel, vânătoare perfectă, nu era, nici pe vremuri și nici acum, deloc ușor. Eram tot timpul cu zilele în mână. Dacă se întâmpla ceva, pe mine mă schimbau primul. Am muncit în toți anii aceștia, dar m-am și distrat, am glumit, am făcut să fie mai frumoase toate. Și nici n-am fost hapsân; nu mi-au trebuit carne, trofee, nu m-am zbuciumat după astea și nici ca să strâng, să adun”, mi-a răspuns Gheorghe Botușan atunci când i-am spus că, după mine, a avut până acum o viață frumoasă, curată, de care n-au parte mulți oameni. În puținele momente cât i-am fost în preajmă cu ocazia vânătorilor am văzut că nea Georgică stă cu grupul doar atât cât trebuie, ca să vadă de organizarea treburilor. În rest, o siluetă singuratică, trup din trupul pădurii, ascultându-i răsuflarea când verde, când înghețată, furând aici căldura unei raze de soare, dincolo din răsuflarea unei ciute mai mult sau mai puțin domesticite, îndemnând o scroafă cu mistreți mici să fugă din bătaia puștilor. „Hai fata tatii, fugi, fugi!”, l-am auzit șoptind doar ca pentru sine când animalul hăituit și îngreunat de puii pe care îi conducea dădea să scape de vânători. L-am văzut apoi vorbind, alintând, întinzând ușor, cu știință, mâna spre botul Feliciei, o ciută frumoasă din țarcul de la Marginea, ca apoi să se lase mângâiat pe față de răsuflarea cal-dă a animalului. „Îmi place să stau singur în pădure, pentru că animalele mă simt și se apropie de mine. Dacă dorm în pădure mă trezesc uneori cu câte o ciută sau o capră prin apropiere. Am dormit de multe ori noaptea în pădure și n-am pățit niciodată nimic. Mai bate vântul, mai o vulpe, mai câte o cucuvea, dar nu e nimic periculos. În oraș e mult mai periculos. Din 1972, de când umblu prin păduri, nu mi-a luat nimeni din buzunar ceva, n-am fost bătut de nimeni. La oraș însă, m-a luat unul de după gât o dată, s-a făcut că mă conduce și mi-a tras portofelul din buzunar cu câteva milioane bune”, a povestit Georgică Botușan. Zâmbind până la capăt… Am vorbit mult cu interlocutorul meu despre lucruri ce se pot scrie într-un material de presă și despre lucruri ce nu vor apărea niciodată în paginile unui ziar. Încă și încă o dată despre mistreți, urși, cerbi, căprioare, vulpi, despre vânători și despre trofee, despre oameni și neoameni, despre valori și lucruri lipsite de valoare. Am vorbit despre pensie, despre ce a fost, ce este, dar mai ales ce va fi în viitor cu pădurile județului. Și nea Georgică a zâmbit până la capăt, uneori mai vesel, alteori ușor trist, dar seninătatea nu i s-a șters nicio secundă de pe față.
Comentarii