Înapoi (sau înainte) la uniforme ?

A reînviat, de câteva zile, disputa publică referitoare la uniformele școlare. Ca și mai înainte, părerile (cum altfel?) sunt pro și contra; ori contra și pro. Depinde de emitent, depinde de poziția de pe care vorbește. Interesant este că despre acest subiect noua Lege a educației nu vorbește, cum nu prea vorbesc (nici chiar stârniți) oamenii (activi) ai școlii. Iar dacă oamenii de acum ai școlii au cam început să învețe legile tăcerii, pensionarii de la catedră (iar unii dintre ei, pe vremuri, știau pe de rost legile astea), dacă vorbesc, sunt taxați drept nostalgici și-s scoși repejor din discuție.

 

S-ar părea că destui elevi vocali sunt împotriva uniformelor (împerechind argumente gen „libertate”, „trendy” etc.). S-ar părea că și destui dintre părinții care au prins uniformele iar acum își debarcă din limuzine copiii în fața școlii sunt împotriva lor. Cine ar fi „pentru”? Părinții fără limuzine, cei care au oricum mari dureri de cap când e vorba să-și îmbrace și să le dea de mâncare copiilor. Dar unii dintre ei oricum își trimit la școală copiii în „uniformă”: în același trening, în aceeași pereche de nădragi și în aceeași bluziță. Ce argumente ar mai fi? Că unele școli/ clase au reinventat, în anii din urmă, uniformele. Dar că altele, nu. Că uniforma ar putea constitui nu o închisoare, ci un blazon pentru tânărul care respectă școala și își respectă școala. Că uniforma școlară l-ar putea acomoda pe un tânăr cu cele, diverse, de mai târziu: de salubrist, de mecanic, de angajat al oricărei firme care ține la imaginea sa, de pompier, de medic, de om de afaceri, de diplomat etc… Argumentul „libertății” (din perspectiva mea, care – v-ați prins – aș fi pro) în această chestiune ar fi și un argument că la noi libertatea nu se prea învață (în familie, la școală și după), ci se vrea luată de-a gata. Oricum, disputa continuă… liber.