Ferește-ne, Doamne, de noi înșine !

Căci singuri nu suntem în stare. Până și-n vreme de război, răzmeriță știam ce e de făcut, aveam un țel, luptam pentru o cauză, o bucată de pământ, pentru urmașii urmașilor…

 

În locul lucidității, am căzut de ceva vreme într-o mahmureală politică, fără speranțe, fără modele, cu școală și spital șubrezite, cu o societate adânc divizată și instituții democratice sub spectrul mascaților. Nimic nu e clar. Ce e alb pentru unii e negru pentru ceilalți. Ba chiar ce e bun azi e rău mâine. Și asta în mintea acelorași conducători de destine. Nu știu dacă prin ceea ce scriu ameninț securitatea națională, dar nu cred că țara a trecut prin ani mai tulburi. Mai săraci, mai grei, da. Dar mai încrâncenați în propria nepricepere, nu. De două decenii ne încăpățânăm să reușim cu mijloacele pe care le avem și unii politicieni hotărâți, cu sacrificii imense, chiar au reușit câte ceva. Dar fără știința și arta bunei guvernări succesele noastre au fost minore, iar de doi ani ne prăbușim într-o criză a cărei ieșire nu ni se arată. Strategia Națională de Apărare a identificat câteva pericole interne ca politizarea excesivă a instituțiilor, diminuarea capacității de aplicare a legii, ineficacitatea administrativă, fără a numi proasta guvernare, iar externe, fragilitatea sistemului financiar internațional, terorismul, armele de distrugere în masă, manifestările radicale, iredentiste sau extremiste. Educația și sănătatea ne diminuează și ele capacitatea de reacție. Că strategia asta e muniție pentru bătălia electorală nimeni nu se îndoiește, mai ales că televiziunile și jurnaliștii cică vulnerabilizează statul prin campanii de presă, temă dragă președintelui. Or principala amenințare e, deocamdată, una internă, criza de încredere în guvernanți și în instituțiile principale ale statului, Parlament, Președinție, Justiție. Ea paralizează eforturile națiunii de a ieși din marasm. Doamne ferește de o conflagrație. Orice criză economică mondială acutizează contradicțiile existente, conflictele mocnite. La chemarea cui vom sări să ne apărăm țara? Pe vremuri săream toți ca unul la glasul regelui, la ordinul comandanților integri. Însuflețiți de duhul patriei. Cine ne vor fi apărătorii? Cele 6 milioanele de pensionari și asistați-social pe caz de boală ies din discuție. Cele peste 4 milioane de tineri plecați la muncă așteaptă să primească cetățenia statelor respective, și-au întemeiat familii, case și biserici acolo. Cele 4 milioane de lucrători care-și urăsc diriguitorii? Sau cele 10 procente de care mai beneficiază puterea? Cu rezerviștii și polițiștii care-și ard caschetele în semn de protest, urlându-și sloganele antiprezidențiale? Cu un comandant suprem care anulează azi ce-a zis ieri-alaltăieri, sau care crede că a sosit vremea să se ocupe de țară, nu de popor? Cu instituții de stat în care 2-3 oameni stau pe același post de director? Cu aleși care habar n-au de legi și trebuie dirijați cu degetul mai dihai ca la grădiniță? Puneți-i lângă Brătieni, Maniu, Maiorescu, P. P. Carp, Vaida-Voievod… Ne-au rămas profesioniștii din armată. Spre ei ni se îndreaptă ochii. În rest, fiecare cu lupta lui: noul reformator al învățământului se luptă cu profesorii ca să nu mai conducă ei școala și procesul de educație. Iarăși ne vine șef activistul de partid. Dascălii pierd majoritatea în consiliul de conducere, iar consiliul profesoral este doar consultat. Poate numai să facă propuneri și… să aprobe sancțiunile! Centralizarea e mult mai agresivă decât înainte, iar cadrele didactice sunt menționate la etc. Politicul e iar în centrul sistemului, nu elevul, nici profesorul. Deși copiii nu vin la școală pentru ministru, nici pentru primar, ci ca să învețe carte. Guvernul, exercitând puterea în numele poporului, luptă să redistribuie după plac fondurile CAS și ale Casei de Pensii, să vândă energie ieftină clienților politici și scumpă propriului popor. Poporul plătitor de biruri nu mai este al țării. Ci al nimănui.