Jucătorul

„Panglicari în ale țării care joacă ca pe funii,/ Măști cu toate de renume din comedia minciunii (…)/ Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/ Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…” (Mihai Eminescu)

 

Într-un film american de excepție intitulat Jucătorul (Player), protagonistul, inițial un tânăr naiv și idealist, se metamorfozează treptat într-un ins fără scrupule ce-și întemeiază succesul social pe înșelătorie și crimă. Morala, așadar, e că în jungla socială de astăzi, dacă ești onest rămâi un nimeni („sărac și cinstit”), iar dacă vrei să ajungi cât mai sus trebuie să devii un desăvârșit jucător. Și dacă ne gândim la porecla dată actualului președinte al țării, acest trist adevăr ne va apărea cu și mai mare evidență. Jucătorul e individul care, pentru a-și atinge scopurile, se joacă dezinvolt atât cu legile și cu principiile, cât și cu semenii săi, pe care-i manipulează după bunu-i plac, așa cum păpușarul își trage pe sfoară marionetele. Evident că în acest joc nu contează decât interesul său imediat, pe care-l urmărește cu tenacitate, fiind gata de orice pentru a-l atinge. Cu admirabilă stăpânire de sine, jucătorul se poate dezice de toate promisiunile anterioare și poate debita cea mai gogonată minciună fără să clipească, jurându-se pe toți sfinții că spune adevărul, căci, vorba proverbului: „Hoțul neprins e un negustor cinstit”. Jucătorul e, prin excelență, un păcălici. Chipul său lățit mereu într-un rânjet mefistofelic exprimă limpede intenția ludic-malefică, va să zică dorința de a-și bate joc de toată lumea, într-o cacealma perpetuă. La jocurile de noroc, cartea cu care poți câștiga în pofida tuturor regulilor e joker-ul, reprezentat uneori sub înfățișarea diavolului, păcăliciul suprem. Analog acestuia, jucătorul se amuză copios păcălindu-i pe ceilalți și făcându-i să joace după cum le cântă el, precum animalele de la circ sub biciul dresorului. Erijându-se într-un Mesia pogorât din ceruri pentru a salva clanul, partidul, țara etc. de nu știu ce pericol iminent, el le va cere tuturor obediență totală, prevalându-se machiavelic de toate mijloacele pentru a-i supune. Spre a-i convinge și pe cei mai sceptici, va apela la toate trucurile posibile, invocând cu emfază sfinți părinți și idealuri mărețe, iar în ultimă instanță poate plânge cu lacrimi de crocodil, prefăcându-se că regretă amarnic un părinte spiritual ori un aliat pe care el însuși l-a dus la pierzanie sau vreun alt păcat originar (ca, de pildă, Holocaustul) comis de strămoșii săi in illo tempore. Jucătorul e, prin definiție, un om malonest. El nu poate acționa la lumina zilei, are nevoie de întunericul vizuinii pentru a plănui noi lovituri de culise și pentru a urzi mereu alte calomnii și intrigi împotriva adversarilor. Ascuns în adăpostul lui atunci când au loc evenimente grave, el își țese răbdător pânza de păianjen, în așteptarea momentului prielnic pentru a da prăzii lovitura fulgerătoare. Mizând pe efectul surprizei (cacealmalei), va apărea pe neașteptate, ca un deus ex machina, pentru a decreta senin cea mai aberantă măsură ori pentru a rosti cea mai revoltătoare minciună. Și dacă, totuși, se întâmplă să nu fie crezut, el mai are un as în mânecă: diversiunea, fiind gata oricând să arunce anatema asupra altuia într-o mare înscenare mediatică, conform străvechii stratageme panis et circenses. Căci, după cum zicea Baltasar Gracian: „Nimic nu-i mai ușor decât a înșela un om onest”. Jucătorul e, în ultimă instanță, un trișor. Urmând preceptul „Scopul scuză mijloacele”, el crede că orice îi este permis, inclusiv a încălca principiile invocate mai devreme sau legile pe care el însuși le-a promulgat. Dacă, de pildă, e urmărit penal pentru o vină oarecare, va trage sfori pentru ca acuzatorii să fie eliminați și cazul să fie închis „din lipsă de probe”. Dacă, cu tot circul electoral pe care a cheltuit multe miliarde din banii publici, vede că șansele de izbândă la alegeri sunt în continuare mici, se va descotorosi de adversar acuzându-l chiar de faptele pe care el singur le-a comis, iar în final, pentru mai multă siguranță, va măslui voturile fără teamă că frauda îi va fi dezvăluită. Căci, nu-i așa, ce contează gura lumii dacă ai în mână puterea? Aristotel spunea că, într-un stat de drept, legea reprezintă garanția supremă că cetățenii vor fi onești unii cu alții. Ca atare, într-o țară condusă de un jucător (la care se mai adaugă un guvern de jucători după chipul și asemănarea sa) ce încalcă fără sfială toate legile, e de așteptat ca toți cetățenii, urmând același model, să devină, mai devreme sau mai târziu, malonești. Iar rezultatul nu poate fi decât unul singur. Într-o celebră alegorie a lui Bruegel intitulată Jocuri de copii, toți locuitorii unui oraș se joacă pe străzi, lăsând totul în părăsire. O țară alcătuită din jucători e ca o barcă plutind în derivă pe apa sâmbetei.