D’ale politicii (79)

– Un dicționar… alternativ –

 

Amețite. Nu de iubire, ci de alcool. Ori mai bine zis, de alcool înaintea iubirii: 75% dintre englezoaicele din categoria de vârstă 18-50 ani au mărturisit că preferă să facă dragoste după ce s-au „pilit” serios, iar una din douăzeci recunoaște chiar că nu a făcut-o niciodată în stare de perfectă luciditate. Psihologii implicați în acest studiu pun acest comportament pe seama lipsei de încredere în sine. Balzac. Scriitor al iubirii și dramelor ei, care avea să scrie, spre apusul vieții, că o femeie își deschide mai lesne picioarele decât inima. Alt dezamăgit ajuns la zenit – Maupassant – va mărturisi unui prieten că posteriorul femeilor e la fel de monoton ca și spiritul bărbaților. Mda… Căsătorie. Legea căsătoriilor militare, în vigoare la noi în perioada antebelică, solicita avizul preliminar al șefilor ofițerului cuprins de pofta însurătorii, cât și afișarea prealabilă, în public, a intenției matrimoniale. Acesta a fost, de fapt, declicul ce a determinat evadarea-dezertarea, rușinoasă – după mândria Casei Regale, romantic-tinerească după mine –, la Odessa, a ofițerului Carol, pentru săvârșirea căsătoriei lui cu Zizi Lambrino. Ulterior – bazat pe procesele din anii ’50, când absolut toți „eroii” poveștii erau în sărăcăcios exil, procese judecate la Paris și apoi Lisabona –, nepotul Paul susține că bunica lui, Zizi, dorea exclusiv recunoașterea paternității fiului Carol-Mircea (am asistat, accidental, la înhumarea sa în cimitirul Mănăstirii Cozia, aflându-mă la Călimănești). De fapt abandonata Zizi dorea doar mai mulți bani în schimbul tăcerii ei, pretenție justificată în fond de „amnezia” Casei Regale de a-i plăti cash, cum promisese, compromisul… Bietul Paul – cu prunc botezat de Băsescu, spre supărarea Casei Regale – jinduiește ipocrit nu atât la recunoaștere monarhică, cât la obținerea unor întinse suprafețe păduroase pe la Broșteni și Crucea, deși e dovedit că uncheșul (tatălui) său, Nicolae, fratele lui Carol, predase statului averea silvică din Valea Bistriței, contra unei juste răscumpărări… Ne vom ocupa la nevoie și de acest „pomanagiu și impostor silvic”. Ca să revin la stric-tețea regulamentului însurătorii ofițerești, notez că el impunea pretenția de-a dreptul absurdă ca mirele „să probeze cu acte onorabilitatea miresei”… Dumnezeule, aș zice, de unde să aduc adeverință că aleasa mea nu-i o…? Iată, cred, sursa obiceiului ca mulți ofițeri mai „copți” să prefere a se recăsători cu prostituate – devenite, spun bătrânii, soții și mame perfecte – după ce, în prima tinerețe, se însoțiseră, regulamentar, cu cuminți fete de familie, cu anoste, dar salvatoare aducătoare ale „fondului de garanție” bănească impus oricărui aspirant la gloria militară… Decepție. Nimic nu poate întrece decepția trăită atunci când urmărind, pe stradă, o femeie cu un mers și un trup fascinant, ajungi să constați că chipul ei este mult mai inexpresiv decât fundul. (J. Sternberg). Ori: din spate liceu, din față muzeu… Fotbal. Fenomen a cărui popularitate este comparabilă doar cu politica, altă „febră” cu care se interferează, de altfel, intim. O astfel de nemijlocită legătură este relevată inclusiv de decizia Anei Pauker de a „suspenda de la orice activitate sportivă” merituoasa echipă de fotbal „Carmen” București, înființată în 1937 de Ionel, unul din cei 3 fii ai bogatului industriaș Dumitru Mociorniță. Motivul? Patronul echipei refuzase categoric, în decembrie 1945, să piardă meciul cu Dinamo Tbilisi, campioana U.R.S.S. Locul astfel eliberat în Divizia Națională va fi luat de clubul departamental ASA București (viitoarea Steaua). Invitație. „Eu vă admir de mult, dar în această seară mi-am dat seama că vă iubesc. Dumneavoastră nu mă doriți?” (Sandrine Kiberlain în „Insolentul Beaumarchais”, 1996). Lapsus. Scăpare care dă la iveală, involuntar, relația subterană, puternică, ce există între Putere și Sex: într-una din campaniile electorale, V. Giscard d’Estaing (un fustangiu notoriu) a spus, fără să clipească: „Une érection se prepare en avance”. Președintele Franței dorise, desigur, să afirme că alegerile trebuie bine pregătite, înaintea datei scrutinului. Minoritate. În politică există doar două categorii de oameni: cei vânduți, mulți, și cei (minoritari) imposibil de cumpărat. Omonim (nedrept). Prostul („con” în limba franceză) e doar un imbecil ce nu are din sexul femeii (tot „con”) nici profunzimea, nici savoarea, nici măcar discreția specifică. Paner. Coș împletit din diverse materiale (de la fr. „panier”). Una din locuțiunile cele mai comune ale „verilor” noștri franci pentru actul de a atinge, a pipăi intim o femeie este „mettre la main au panier” (a băga mâna în coș). În panerul cu dorite fructe zemoase?… Originea expresiei dă bătăi de cap – vorba vine – filologilor parizieni: unii afirmă că expresia e relativ nouă, adică de prin sec. XVIII-XIX, fiind inspirată de strâmtele corsete și rochii cu „spițe de umbrelă” ale cochetelor vremii, aceste adevărate „coșuri” răsturnate. Invocând decența limbajului galant al saloanelor moderne, dar și vechimea acestei vorbe, alți specialiști evocă arhaicul „panil” (muntele lui Venus, „tufa ascunsă”), prezent într-o fabulă rustică din sec. XIII: „Cil vilen sur le panil sa main met/ Senti creu et barbu” (Bărbatul viclean băgă mâna…/ Găsind locul crăpat și bărbos…”). Ar putea fi sexul femeii la originea actualului, neutrului „paner”? Foarte probabil, deoarece substituția pare ajutată, în secole, de arhaicele „cabas” (coș de papură, plantă cu vârf pufos, sugestiv), cas, apoi chas (urechea acului), toate acestea desemnând în jargon „rușinea fetei” și generând un popular joc de echivocuri între „casbas” (coș) și „cas-bas” (trou-bas, gaura „de jos”). Încât, susținând originea „erotică” a panerului, coșului de azi, o autoritate precum Claude Duneton găsește aici – și nu cum ne-ar plăcea, poate, în „ferocitatea miniaturală” a languroasei feline domestice – originea relativ noii (sec. XVI) numiri a „tufei ascunse” ca „pisică”, chatte…