Vremuri triste

De regulă (și bine ar fi să fie așa în toate cazurile), înainte de a face ceva omul gândește. Firesc sau firește, depinde de poziția de pe eșichier. Numai că apare ceva, ca o dihotomie a dihotomiei, care acționează în așa fel încât una se gândește, alta se face, alta se spune și cu totul altfel se lasă impresia.

 

Au crescut apele și criza a fost inundată, probabil că nicio criză nu vine singură, ca tusea și junghiul, ca gripele care se completează în timp și toate apasă dureros pe spinarea bietului buget, mereu pricopsit cu câte o supapă de descărcare a presiunii banilor. Or fi aceste sume varianta modernă a țapului destinat ispășirii și trimis în pustie pentru Azazel (Lev.16.9,10)? Nu cred, în pustie au apărut vile cu garaje doldora de cai putere, caracter de pustietate mai are doar fostul teren agricol. Adică acea parte a scoarței terestre care era obișnuită cu munca militarilor, elevilor, studenților, deținuților, asta ziua, că noaptea mai mișunau și alte categorii de cetățeni. Pământul, dacă nu a fost iubit, nu a fost protejat și acum taie în el inundațiile producând răni dureroase de sărăcie și disperare. Fostele întreprinderi agricole nu duceau lipsă de funcționari, nici acum nu ar duce dacă ar exista (ce-ar mai înflori nepotismele și clientelismele locale!), palme obișnuite cu munca erau, sunt și vor fi tot mai puține. Cele vechi se așază pentru odihna cea mare pe pieptul împovărat de ani și decenii de nedreptate, iar altele nu se prea ivesc. Cuvântul „țăran” a devenit jignitor, modelul rural nu mai este cel de gospodar de frunte (ce demodat sună), mai bine „șmecher”, „bazat” și dacă se poate plin de carte ca broasca de păr. Sperăm ca odată cu trecerea în lumea liniștii a bătrânilor cheltuitori de buget (prin pensiile care ar fi firesc să fie date unor tineri care au mai mare nevoie de bani decât moșnegii), meleagurile noastre să fie populate de o lume minunată, eliberată de prejudecăți și croită după chipul și asemănarea celor care o vor edifica. Și pe aici pe undeva se ascunde o criză. Înainte de alegerile care au schimbat culoarea de fond a decorului scenei politice, puterea de atunci „dădea ceva” la pensionari, opoziția, ca de obicei opozițiile, îngrijorată de soarta celor mulți, insista că este posibilă „creșterea nivelului de trai” (așa se numea altădată) și a funcționărimii și mai ales a cadrelor didactice. Ce mult s-au schimbat treburile în câteva luni, nimic nu se mai poate, adică se poate lua de acolo de unde nu este dacă de acolo de unde este nu se poate. Ciudate și încurcate căi are politica, alte domenii mai puțin, doar nu este greu de numărat până la zero. Omul are atât cât merită din fericirea pe care și-o dorește. Spunea ceva bătrâna din „Moara cu noroc” despre tihna colibei, nu știa ea, biată femeie în vârstă din mediul rural, din câte colibe se formează o construcție post-decembristă… și de la câte. Ferice de Toma care a văzut și a crezut, dar mai ferice de cei care nu au văzut, dar au înțeles de ce spunea David Rockefeller că „Tot ce avem nevoie este o criză majoră”. Pentru ce? Pentru că, spre deosebire de noi, planeta are viitor. IOAN MUGUREL SASU