Eu nu vreau să mă fac… nimic

Ideea mi-a dat-o un școlar de-al nostru, un copil obișnuit, dezvoltat normal fizic și intelectual, cu privire ageră. Un om necăjit.

 

Cu o privire care ascunde, totuși, ceva. Îmi amintesc că testând opțiunile elevilor cu privire la ceea ce vor să devină în viață, paleta de profesiuni spre care țintesc școlarii din clasa a VII-a era extrem de largă. Unii și-ar dori meseria de medic, alții le-ar îmbrățișa pe cele de dascăl, mecanic, șofer, aviator, om de afaceri etc. Dar un școlar, prin răspunsul său, m-a dat gata: Eu nu vreau să mă fac nimic! Cum adică? Chiar nu vrei să te faci nimic?, am spus. Mi-am pus tot felul de întrebări… Am căutat răspunsuri. Ce-o fi însemnând în mintea școlarului nostru nimic? Nimic, poate, în sensul de a nu urma o școală. Nimic, poate, în sensul unei repulsii și a unei nemulțumiri față de ceea ce-i oferă comunitatea. Și cum comunitatea nu le pune la îndemână mare lucru, mai cu seamă în cazul copiilor proveniți din familii numeroase și defavorizate, atitudinea lui Vasilică este oarecum explicabilă. Dar nici familia nu-i poate oferi ceva. Este o familie numeroasă, fără tată, dar cu nouă copii. În cazul unora dintre ei, în dreptul cuvântului tată apare înscrisul natural. Așa a fost să fie! Pentru că la omul sărac nici boii nu trag! Este un om necăjit pentru că bate zilnic, pe jos, indiferent de condițiile meteo, 18 km (pare incredibil, dar este adevărat!). Uneori, în clasă, școlarul nostru, absorbit, probabil, de grijile gospodăriei (pentru că este la o vârstă la care ajutorul său este indispensabil!), este absent. Îl întrebi ceva și tace. Și dacă în recreație îl observi cum apucă un coltuc de pâine și-l înfulecă în mare grabă simți o durere în suflet… Azi, însă, la sfârșitul orelor de curs, dacă tragi o raită prin sălile de clasă vei găsi mormane de cornuri și triunghiuri de lapte. Se vede că elevii noștri nu le mai consumă. Oare nu este un fel de risipă? Oare nu este cazul să schimbăm pro-dusul? Este doar o întrebare cu un semn de exclamare! Deci, iată o problemă a copiilor nevoiași, de azi și de mâine, de pretutindeni, care, din pricini variate, scapă. Scapă familiei – și ea nevoiașă și amărâtă, în multe cazuri. Scapă și aleșilor obștii, care nu-și văd capul din hârtii și munci administrative… Rămâne oare școala cheia rezolvării… ecuației copiilor nevoiași? Nu cred! Dar (de fiecare dată mai încape câte un dar, dar nu dar ca dar!) ce e de făcut? Prof. ION AFLOREI