„De ce Biserica nu vrea să se modernizeze ?”

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine, risipește!” (Matei XII, 31) Dacă aș răspunde întrebării așa cum a fost pusă, adică cu răutate, ar trebui să repet cu nonșalanță replica pe care o aude cel de la catedră din partea elevului lipsit de respect și dezinteresat de viitorul său și aș spune: „Uite așa, nu vrea și gata!”.

 

Dar mi se pare mai potrivit cuvântul Mântuitorului cu care l-a mustrat pe ucenicul Său: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie!” (Ioan XXI, 22). Și să știți că cine a pus întrebarea merita acest răspuns chiar în emisiunea televizată de postul „Vox news”, în care cuvântul unui preot privind atitudinea Bisericii față de sinucidere – cu referire directă la actul reprobabil al cântăreței Mădălina Manole – era întors pe toate fețele de un medic psihiatru care se află la „cârma” Spitalului de Psihiatrie din București. În linii mari, subiectul, adică despre sinucidere, a fost prezentat de preot ca fiind un act voluntar și personal de revoltă împotriva lui Dumnezeu, iar pentru așa ceva Biserica nu acordă asistență religioasă decât „restrâns”, ca pe o mângâiere pentru familia și cercul apropiaților – pe de o parte, și ca pe un refuz categoric față de actul în sine, care este înscris în viața socială ca păcat împotriva Duhului Sfânt – pe de altă parte. Temeiul adus în sprijin este chiar cuvântul Mântuitorului, care a spus: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta… nici în veacul acesta, nici în cele ce va să fie!” (Matei XX, 31-32), și apoi arată motivul: „…pentru că este vinovat de osânda veșnică!” (Marcu III, 29). Preotul, cu bună-credință și pentru a arăta că sinuciderea însemnează ru-perea totală de Dumnezeu, a precizat că păca-tele împotriva Duhului Sfânt sunt îndreptate împotriva Celui care dă viața și sunt opusul virtuților teologice. Concret: Împotriva virtuții credinței sunt două păcate împotriva Duhului, adică necredința – care însemnează „împotrivirea la adevărul revelat și dovedit al credinței creștine”, și lepădarea de credință (sau apostazia) – care însemnează „lepădarea de Hristos și de Biserica Lui și prigonirea Ei”; Împotriva virtuții nădejdii sunt două păcate împotriva Duhului, adică prea marea nădejde – care însemnează „încrederea semeață și nemăsurată în harul și îndurarea lui Dumnezeu”, și deznădejdea – care însemnează „pierderea nădejdii în mila și bunătatea lui Dumnezeu”; Împotriva virtuții dragostei sunt două păcate împotriva Duhului, adică „pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit și faptele bune săvârșite“, precum și „nepocăința până la moarte și nesocotirea darurilor lui Dumnezeu” (*** „Teologia Morală Ortodoxă pentru Institutele Teologice” vol. I – Morala generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. – București 1979, pag. 437). Trebuie spus că părintele avea în vedere „pe cei ce cred”, adică pe fiii Bisericii, cei care au primit Botezul și se află sub ocrotirea Duhului și care pot conlucra cu harul pentru a se mântui. În acest sens cuvântul Sf. Apostol Pavel este lămuritor: „Căci este cu neputință pentru cei ce s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt, și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, dacă au căzut, să se înnoiască iarăși spre pocăință, fiindcă ei răstignesc loruși, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură!” (Evrei VI, 4-6). La aceasta adaugă Marele Apostol o explicație: „Căci dacă păcătuim de voia noastră după ce am luat cunoștință despre adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nicio jertfă, ci o înfricoșată așteptare a judecății și iuțimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei X, 26-27). Dar toate acestea nu sunt luate în seamă! Poți să vorbești „ca Gură de Aur” celui care vine „cu lecția învățată de acasă”, așa cum a mărturisit „distinsa” doctoriță, că tot nu va accepta „tot adevărul”, așa cum sinucigașul nu vrea să priceapă că sunt și alte mijloace, alte metode, alte posibilități de a „purta crucea vieții” mai departe. Pe parcursul aceleiași zile, la alte emisiuni televizate, spuneau unii comentatori – că de ei este plină lumea –, cum că artista sinucigașă a recurs la gestul său pentru că „pierduse statutul de vedetă!”. Păi dacă și acesta este un motiv, atunci dați-mi voie să spun și eu, cerând iertarea cuvenită, ca fostul meu profesor de la Catedra de Arheologie: „Apăi, las-o-ncolo nene, chiar așa?”. M-am revoltat pentru că „un job” – așa cum tot mai des se numește un loc de muncă la noi – se poate găsi, numai că trebuie să-l cauți, să bătătorești pământul pentru el, că mai trăiește omul și dând cu sapa și mulgând vaca și „mestecând betoane” sau cărând cu traista, nu numai din „vedetisme” și din învârtit hârtii. Mai trebuie „să punem osul la muncă” și nu să căutăm cel mai înalt bloc pentru a sări în hău, să „luăm în brațe primul tren ca să-l oprim” sau să ingurgităm „o litră” de „șoricioaică” pentru a face în ciudă cuiva. Dacă sinucigașul are în minte un astfel de gând și-l motivează într-un fel sau altul, am serioase îndoieli privind atitudinea „de după” a unui psiholog care vine, nici mai mult nici mai puțin, ca să ceară Bisericii să se modernizeze! În ce fel doamnă doctor psiholog? Să accepte pe sinucigaș și să-i acorde asistență ca celorlalți? N-ați sesizat că gestul sinucigașului este de a se pune împotriva Legii dumnezeiești? Nu vedeți că și așa procentul suicidului este din ce în ce mai mare și că prin ceea ce cereți îl veți mări și mai mult? Mântuitorul vă spune că „nu știți ce cereți!” (Matei XX, 22) și aceasta pentru că nu o faceți cu puterea credinței adevărate. Să se modernizeze Biserica, ziceți, dar și Hristos? Pe El cum să-L modernizăm? Trebuie să se înțeleagă, dragilor cititori, că Biserica nu se schimbă și nu se modernizează în sensul propriu al cuvântului, nu o face pentru că „este Trupul lui Hristos” și pentru că dacă „Hristos – Capul ei” rămâne așa în veci, tot așa și Trupul Lui, care este Biserica. De aceea „porțile iadului nu o vor birui” și de aceea noi, „care suntem pietrele vii din care este zidită”, trebuie să ne purtăm în consecință. De aceea nu pot accepta „nici în ruptul capului” cereri și pretenții care să „îndulcească păcatul”, chiar dacă vin de la un psiholog cu pretenții. De altfel de aici trebuie să înțelegem că și această latură a științei are lacunele ei, mai ales atunci când nesocotește domeniul spiritual-religios. Nu poate înlocui în niciun fel instituția duhovnicului. Ne-am fi așteptat ca să-i sfătuiți pe cei ce sunt frământați de astfel de gânduri să alerge cât mai grabnic la preotul duhovnic, să se mărturisească și să se pregătească temeinic pentru primirea Sfintei Împărtășanii, taina care are menirea de a dărui pacea sufletească și bucuria negrăită a mântuirii. Cu toate acestea, trebuie spus că actul în sine al sinucigașului se înscrie în adevărata libertate propusă de Dumnezeu oamenilor. El nu obligă pe nimeni să urmeze calea credinței, nu impune Legea și Proorocii, doar cheamă pe fiecare prin glasul conștiinței, pentru că se aude ecoul cuvântului din negura vremurilor: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!” (Marcu VIII, 34). Și acum urmează precizarea în care se înscrie actul sinucigașului: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde…” pentru totdeauna, iar cel care se va încredința în ajutorul lui Dumnezeu și „…va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa!” (Marcu VIII, 35-36). Cum se explică psihologic acest cuvânt, Doamnă doctor? Poate fi el modernizat în instituția Bisericii? Când veți reuși să găsiți răspunsul veți vedea că Biserica nu se poate moderniza în sensul pe care-l doriți. Ea se eficientizează și își adaptează metodele potrivit vremurilor, dar nu se schimbă și nu-și „repudiază” canoanele care opresc păcatul. În acest context, am fi mai mult decât recunoscători dacă ați da o reală mână de ajutor pentru întărirea spirituală a tineretului de astăzi. Veți putea spune tinerilor că simbolurile lor, vedetele pe care le prețuiesc și în spatele cărora se adună cu zecile de mii, nu întotdeauna zidesc caractere puternice, dar mai totdeauna îi călăuzesc spre prăpăstii care le distrug viitorul. Vedetele, doamna mea, când rămân fără de „fani”, uneori se pierd cu firea și recurg la gesturi necugetate, și fac aceasta pentru că dumnezeul lor sunt fanii – și unii, și alții mergând implacabil spre întuneric, „depășind viteza”, așa cum o fac șoferii în goana lor pe șoselele pa-triei. N-ar fi rău dacă ați sprijini lucrarea de revigorare moral-spi-rituală a Bisericii și în „ședințele de consiliere” le-ați arăta că nici vedetele, nici fanii nu pot înlocui pe Dumnezeu. Din confesiunile Fericitului Augustin aflăm că Îl căuta pe Dumnezeu, întreba unde este și voia să vorbească cu El, dar nimic! Spunea mai târziu că firea înconjurătoare l-a luminat: „Am întrebat marea și vânturile: «Voi sunteți dumnezeul meu?». Și mi-au răspuns: «Nu suntem noi dumnezeul tău, suntem creaturile Lui, caută mai sus!». Am întrebat munții…”. Ce-ar fi dacă fanii de azi ar întreba vedetele pe care le adoră: „Tu ești dumnezeul meu?” Dar ce ar fi mai frumos și mai adevărat ca măcar o vedetă să răspundă: „Nu sunt eu dumnezeul tău, caută… la Biserică și ai să-L găsești!”. Mi-aș scoate pălăria cu respect în fața unui astfel de VIP și i-aș mulțumi. Într-o carte intitulată „Religia și Credința”, scrisă de H. Delacroix, găsim următoarea precizare: „Pentru psihologie, care cercetează religia în sufletele religioase, credința e un fapt religios primar. Religia susține că credința atinge realități care sunt situate dincolo de individ; și admite că omul stă în legătură cu aceste realități prin credință…” (*** „Dogmatica – Manual pentru uzul Seminariilor Teologice”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. București 1958, pag. 19.), iar lipsa sau lacunele nu fac altceva decât să întoarcă reversul medaliei, iar de aici până la suicid nu-i decât un pas. Și Bisericii – prin slujitorii Ei –, dar și instituției psihologului – care a devenit normă de înlocuire a duhovnicului în Uniunea Europeană – le revine sarcina de a arăta doar fața medaliei, iar dacă aceasta se mai răstoarnă câteodată să n-o lăsăm așa, cu fața la pământ, socotind că putem să ne obișnuim văzând-o în țărână! Dumnezeu are drag pe „tot omul”, pentru el Mântuitorul s-a adus ca jertfă și a purtat povara întregului păcat, urcând dealul Golgotei; de ce n-am putea și noi să purtăm propriile încercări ale vieții și chiar pierderea celebrității uneori și să viețuim cu demnitate împlinind porunca devenită clasică: „Ora et labora!”? Cum putem „răzbi” în lucrarea aceasta? Ne spune Sf. Apostol Pavel: „Stați tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându-vă cu platoșa dreptății, și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului… rugați-vă…” (Efeseni V). Iată câteva versuri potrivite pentru un astfel de demers luate din înțelepciunea indienilor și traduse de G. Coșbuc: „Când Dumnezeu te are drag, Te ia în paza milei sfinte, Ca arme de-a lupta-nainte Nu-ți dă nici pietre, nici ciomag; Când Dumnezeu te are drag Îți dă pricepere și minte. Acela ce și-n fericire Nu-și pierde capul și-i cinstit Cel ce rămâne umilit Când are avere și mărire, Și-acel ce-și ține jurământul Și față cu dușmanii săi. Tu dă-mi tovarăși pe-acești trei Și-ți biruiesc cu ei pământul!” Dar este destul să te biruiești pe tine însuți ca să dovedești că harul lui Dumnezeu lucrează în tine, că fiind creștin și fiu al Bisericii rânduiești viața potrivit „dreptarului învățăturii sănătoase” – cum bine spunea cineva, și că acest dreptar este unul de neschimbat. Istoria Bisericii ne arată că cine a ținut dreptarul și a îm-plinit cuvântul Domnu-lui a putut sta împotriva prigonitorilor umplând calendarul cu numele lor mucenicești, iar astăzi vedem „față către față” mai mult ca oricând cum foarte mulți dintre noi își poartă întru răbdare necazurile. Ce-i mai greu: să pierzi statutul de vedetă sau să-ți pierzi toată agoni-seala sub vâltoarea apelor? Și totuși păgubiții își spală obrajii cu lacrimi și cu toată puterea credinței poartă povara crucii fără a se gândi vreo clipă să se despartă de Dumnezeu. Tăria fiilor Bisericii stă în neschimbabilitatea legilor și canoanelor după care Mântuitorul o conduce până la sfârșitul veacurilor; de aceea nu poate fi modernizată în sensul dorit de unul sau de altul, chiar dacă acuzațiile vin de-a valma. Biserica „viiază” împreună cu Mântuitorul făcându-se una cu El, astfel împlinindu-se Rugăciunea din Ghetsimani, prezentată în Evanghelia Sf. Ioan la cap. XVII. Aș aminti doar precizarea Mântuitorului, care spunea: „Eu… mă rog pentru cei ce cred în Mine”, adică cei botezați care prin viața lor dovedesc credința lor și care se luptă cu păcatele și stau împotriva „sfatului celui viclean”. Că ce este sinuciderea decât ascultarea de sfatul celui viclean, o „împotrivire îndărătnică față de acțiunea sfințitoare a Duhului, lepădarea darurilor dumnezeiești, care nu-i altceva decât culmea urii împotriva lui Hristos!” (*** „Teologia Morală Ortodoxă”, op. cit.). Tuturor credincioșilor le poruncește Mântuitorul: „Prive-gheați dar în toată vremea rugându-vă ca să vă întăriți să scăpați de toate acestea care au să vină (Luca XXI, 36)…, ca să nu intrați în ispită!” (Matei XXVI, 41). Întotdeauna pe primul plan trebuie pusă voința lui Dumnezeu, așa cum a făcut Mântuitorul: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești!” (Matei XXVI, 39). Iată psihologia Bisericii! Iată de ce credincioșii adevărați știu că „…dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă…”. Ar fi ascultat-o și pe artista noastră dacă șoaptele celui viclean nu i-ar fi adormit conștiința. De fapt necredința și libertinajul moral atrag după ele pierderea sensului vieții. Și de aici până la sinucidere este doar un pas! Aș pune în atenție „toate modernizările” din sistemul globalist de astăzi, ca să vedem cât de reușite sunt! Este modernă homosexualitatea? Sunt moderne pedofilia, incestul, concubinajul…? Acestea le-a acceptat Europa ca moderne…! În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, un distins părinte a mers în Elveția la un centru ecumenic și acolo s-a întâlnit cu un creștin, care era fiu al protestantismului și avea o vârstă înaintată. Era singur și părintele l-a întrebat: „Sunteți singur! Ce veți face când puterile trupului vor slăbi?”. Răspunsul a fost desprins parcă din tragedia consumată în zilele noastre: „Am lăsat cuvânt că mă sinucid!”. Bietul om trăia numai pentru ziua de astăzi…, ochii lui nu fuseseră deschiși pentru „ziua cea de apoi!”. Poți „birui tot pământul” cu astfel de oameni? Ce să-i spună Dumnezeu unui astfel de laș: „Bine, slugă bună și credincioasă” sau „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești.” (Matei IV, 10)? Într-a-devăr, societatea globalistă de astăzi își propune să trăiască nemuritor doar aici pe pământ, și iată unde s-a ajuns! Așa și acum cu propunerea de modernizare a Bisericii: „Piei, satano…”, ca apoi să auzim cum ne îndeamnă Apostolul cu glas părintesc: „Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei!” (Galateni V, 1). Preot IONEL FILON