Toți cei ce-și exhibă personalitatea pe ecrane ori în presa scrisă își încep invariabil discursul cu pronumele personal „eu”, lat. ego, sau cu mine, mie, inclusiv „părerea mea”, „partidul meu”… Când eu-l nu trezește fiori sau sesizează dispreț în ochii colocutorului, îl înlocuiesc cu un masificat și forțos „noi”, generalizarea dând în delirium tremens prin exprimări precum „noi, poporul (pesedist, pedelist), românii de viță, bărbații adevărați, femeile tari etc.
Exhibiționiștii se dau în spectacol la diferite tribune, adesea a Parlamentului, ori prin interviuri aranjate, talk-show-uri nesfârșite, ieftin balast al programelor TV, condiții necesare fiind accesul la public și existența camerelor de filmat, a microfoa-nelor.
Cum e la alții? Din cauză că în romanitatea apuseană, în engleză, limbi germanice asocierea conjugării verbului cu pronumele subiect e cvasiobligatorie, alăturarea formelor întăritor-redundante trezește imediat suspiciuni de egoism, egocentrism, egotism, egolatrie, ceea ce se poate întâmpla doar în cazurile grave de disfuncții educaționale. Cu toate acestea, tema este prolifică de mai bine de două secole, mai cu seamă în literatură (Stendhal, Proust), psihologie și psihiatrie (Gustav Jung). De aceea, spațiul public occidental este mai ferit de cazuri psihotice asemeni celor descrise mai sus.
Din nefericire, ego-ul, va fi vorba de cel politic, poate naște monstruozități. Prin definiție, democrația așază în fruntea statului reprezentanți liber aleși, iar în activitatea de decizie, în actul curent de management a ceea ce dreptul roman numește „res publica”, li se cer conlucrare, competență, expertiză. Or criza a luat amploare când actul politic s-a personalizat, iar legea a trecut pe plan secundar. Astfel, conducerile colective de pe vremuri n-au putut delibera nicidecum respectând egalitatea în drepturi și a opiniilor, ci la ordinul activistului de partid, prin amenințare, coerciție, supușenie, slugărnicie. În principiu, conta voința celui mai egal între egali, recte dreptatea unui singur individ mai puternic în grad, în funcție, în relații, în clanță și capabil să-și loializeze colegii, subordonații prin cooptare în familie, gașcă, prin servicii, avantaje, sinecure oferite din buzunarul comun al tuturor. În situații-limită, organe specializate făceau trimitere la dosar de cadre, fișă profesională, informații compromițătoare pregătite din vreme, bube în cap, schelete în dulap. Din cât se vede, tovarășii, împreună cu speranțele abia intrate în sistem dar imediat „date pe brazdă”, își continuă neabătut stilul, cutumele antedecembriste, provocând crize și lehamite. Asta se și urmărește. Atât timp cât poporul contribuabil și votant e ținut departe de treburile publice prin diverse procedee ca mită, minciună, manipulare, șansele de schimbare ne vor ocoli.
Câteva progrese sunt evidente: Parlamentul funcționează conform legii, cu excepția situațiilor de dictatură a majorității, consiliile locale își fac reguli proprii, în funcție de interese economice, sociale, culturale, unele încălcări ale legislației fiind sancționate în instanțe, în contencios ori în presă. Cele mai multe însă vor fi îngropate în uitare odată cu banii comunităților.
Deciziile luate haiducește sub imperiul egoului exacerbat arareori își ating ținta. Neînsușite politic de entități majoritare, nimeni nu are chef să le aplice sârguincios până la capăt. Numai că nereușitele lasă urme adânci în sondaje, în nivelul de încredere al populației, punând în pericol menținerea la putere, în consecință, a apărut fenomenul ignobil al neasumării responsabilităților și al nerecunoașterii sau al disipării vinovățiilor. Așadar liderul autotputinte ia decizia, dar răspunderea o aruncă pe umerii subordonaților. În încercarea de a diminua impactul și a ascunde urmele greșelilor, aceștia caută țapi ispășitori, un acar Păun ușor de arătat cu degetul, căci întotdeauna sunt vânați cei mici… Despre asemenea fapte au scris Caragiale, Eminescu… Însă ideologia sacrificiului de sine s-a pierdut.
Frecvent, egoistul folosește stratagema capului de pod. Antepronunțarea asupra deciziilor instituționale ori de partid este menită a influența opțiunile în sensul dorit. Afirmații ca „eu am ales…”, „regret că…” vor da de bănuit loialilor. E comanda că trebuie să se alinieze în spatele egoului conducător pentru a-i împlini voința. Pentru că egoismul are nevoie necondiționat de unanimitate, omagii, solidarizare, colectivism. Așa că fundamentarea teoretică, analiza argumentelor, a feed-backului nu mai au rost, iar democrația rămâne doar pe hârtie. Nesancționate la timp, repetițiile devin obișnuințe și derapajele, regulă.
Istoria ne învață că, în vremuri de restriște, conducătorii înțelepți apelează la ajutorul elitelor intelectuale: Churchill a scurtat războiul mondial cu cel puțin doi ani, spun analiștii, angajând savanți pentru decriptarea semnificațiilor unor gesturi, acte ale inamicului, iar la noi cărturarii au pus umărul la construcția unei patrii moderne la chemarea lui Carol I, Barbu Catargi, a Brătienilor. În schimb, având complexe față de intelectuali, marii dictatori, al căror egomism a fost indubitabil, și i-au luat tovarăși de drum pentru a-și legitima abuzul de putere. Poate că genocidul nazisto-bolșevic n-ar fi fost posibil dacă adularea, servilismul, compromisul moral al atâtor personalități culturale nu i-ar fi încurajat. Au făcut-o din egolatrie, pentru glorie efemeră. Pe egoiști nu-i poți însă urî, ci doar compătimi.
Acum își arată vocația prin apele căzute cu nemiluita, în fața celor ce și-au pierdut agoniseala de-o viață. N-au percepția tragicului, n-au nevoie de specialiști, nici de părerile năpăstuiților, căci sunt atotștiutori. Vin numai cu taraful televiziunilor după ei, să nu se piardă o iotă din învățăturile către popor.
Comentarii