Un vis de aproape jumătate de veac s-a împlinit de curând, în luna aprilie a acestui an. Am ajuns în Țara Sfântă, Pământul făgăduinței, Canaanul, numele străvechi, biblic, al Palestinei, pe teritoriul Israelului de astăzi și al Egiptului de răsărit (Peninsula Sinai, ocupată de Israel în 1967 de la Egipt în urma „războiului de 6 zile” și eliberată în 1982). Israelul este locul de convergență al celor trei religii, creștină, musulmană și mozaică.
Acolo ne-am întâlnit cu mărturiile începutului creștinismului. Am călcat cu sfială pe locurile și drumurile Mântuitorului Iisus: Nazaret și Betleem, Ierusalim, Marea Galileei (Lacul Tiberiadei) și Marea Moartă, la Capernaum și Magdala, locul primelor minuni făcute de Iisus (transformarea apei în vin și hrănirea mulțimilor cu doi pești și cinci pâini) și pe Muntele Tabor, locuri care afirmau originea divină a celui care a zguduit din temelii societatea decăzută a Iudeei și mai apoi a lumii întregi, fondând cea mai răspândită și puternică religie a lumii. La baza colinei Tabor am văzut locul numit Armaghedon, unde se zice că va avea loc bătălia finală a națiunilor, care va precede sfârșitul lumii.
Din telefericul care ne-a urcat la Quarantania, locul unde Mântuitorul a postit 40 zile, fiind mai presus de cele trei mari ispite, am admirat ruinele celui mai vechi oraș antic – Ierihon, cu o vechime de 10.000 de ani, iar după unii de 12.000 ani, în câmpia Iordanului, cucerit de Iosua-Navi, înainte de a ajunge în Țara Canaanului („Pământul făgăduinței”); aici l-a vindecat Iisus pe orbul Bartimeu. De sus am admirat grădini irigate, plantații mănoase, dovada performanțelor umane în plin deșert. Eram aproape de Iordan și de locul unde Sfântul Ioan l-a botezat pe Iisus.
La Tel Aviv („Dealul primăverii”) am aterizat și tot de acolo am plecat; e capitala unei țări cu aproape de 7 milioane de locuitori, dar în orașul Haifa, tot la Marea Mediterană, e păcat să pierzi peisajul grădinilor Bahai, amenajate pe Muntele Carmel, dispuse în pantă cu deschidere spre mare. Ele impresionează prin terase, flori și arbuști de un rafinament ce rivalizează cu cele mai celebre grădini ale lumii. Își trag numele de la persanul Bahai și grupul său religios de sorginte musulmană, care în sec. al XIX-lea propaga ideea unificării lumii, religie cu circa 6 milioane de adepți. În Israel circulă o glumă după care „Ierusalimul, fortăreața religiilor, se roagă; Tel Avivul se distrează, iar Haifa, principalul oraș industrial și portuar, muncește”.
În Ierusalim, oraș al cărui nume s-ar traduce prin „Pace Vouă” sau „Orașul păcii”, am parcurs panta lină a Drumului Crucii („Via Dolorosa”), un drum lung de circa 2 km străbătut de Iisus care și-a dus crucea până pe Golgota („Muntele Căpățânii”). Am văzut Muntele Răstignirii și Mormântul Sfânt. Peste toate aceste locuri și încă peste multe altele au fost ridicate în secole și milenii impunătoare biserici, pline azi de lume, zi și noapte, din toate colțurile lumii, de toate rasele și credințele. Am fost pe Muntele Măslinilor în Grădina Ghetsemani, unde Iisus s-a rugat în noaptea dinaintea arestării sale și unde se află cele două biserici, una ortodoxă și una catolică (Biserica Națiunilor), ambele de o rară frumusețe. Am fost pe Muntele Eleon, locul de unde Mântuitorul s-a înălțat la ceruri. Desigur, despre fiecare din aceste locuri sfinte pentru noi s-ar cuveni să scriem câte un episod într-un lung serial; au făcut-o mulți alții, dar câteva date esențiale din acest pelerinaj dens, în care, printr-o admirabilă organizare de către Bisericii Nașterea Maicii Domnului din Suceava (preot paroh Viorel Vârlan) și o disciplină acceptată ab initio, toți cei 27 pelerini, cei mai mulți din Suceava, au realizat foarte mult într-un timp foarte scurt, de numai 8 zile.
Acolo ne-am apropiat de acceptarea și înțelegerea „misterului luminii divine, imateriale” ce apare pentru câteva zeci de secunde de Sf. Paște și care într-un an a despicat o coloană de granit a porții de intrare la Mormântul Sfânt, ceea ce exprimă prezența continuă a divinității.
Acolo am aflat cât de mult a făcut Împărăteasa Elena pentru recuperarea Crucii pe care a fost țintuit Iisus și, desigur, pentru răspândirea creștinismului prin construirea unor biserici. Fiul ei, Constantin cel Mare, împăratul Bizanțului, în anul 313, a autorizat libera practică a creștinismului în Imperiul Roman, mutând capitala în Bizanț, devenit de atunci, până în 1453, orașul Constantinopol. Parcurgând aceste locuri nu mai pui la îndoială existența Spiritului Divin și nemuritor și nici forța supremă, cosmică, diriguitoare denumită în multe feluri la diferite popoare și credințe. Aprofundarea începuturilor și răspândirii creștinismului în lume facilitează înțelegerea și a altor mistere, indiene, chineze ori tibetane, spre care s-au tot îndreptat oameni luminați și de la noi, Eliade și Eminescu, Coșbuc și Brâncuși.
Peste tot în Israel și Sinai, așa cum la noi dominantă este culoarea verde a naturii luxuriante, acolo e doar pietriș, bolovănișul munților și deșertul, mai ales în Sinai, și doar din loc în loc câte o mică oază verde creată de oamenii care „au importat” pământ negru, fertil pe care l-au udat și l-au plantat „perfuzându-l” cu grijă și respect pentru apă, la fel cum se procedează în serviciile spitalicești de reanimare. Foarte rar apar așezări răzlețe, corturi sărace ale beduinilor, ceea ce exprimă viața aspră a deșertului lipsit de resurse. Pentru fertilizarea unor zone aride s-a adus pământ și din România timpurilor de tristă amintire a primelor lucrări la Canalul Dunăre – Marea Neagră, prin anii ’50 ai secolului trecut, mormântul comun pentru cei mai buni dintre români. În pofida acestor condiții naturale vitrege, Israelul exportă produse alimentare. Impresionantă a fost vizita la cele două mănăstiri din pustiu, una adăpostind relicvele Sfântului Ion Iacob Hozevitul, de loc din Crăiniceni, lângă Rădăuți Prut, iar cealaltă, Mănăstirea Sf. Sava, veche de cca 1500 ani.
Stranie ne apare azi intenția evreilor de a se disculpa în fața istoriei pentru vina de a-l fi condamnat la moarte pe Iisus. În 1931, neamul evreiesc a revizuit procesul lui Iisus Hristos, găsind că acesta a fost nevinovat, vinovații fiind în schimb cei care l-au condamnat fără milă la moarte, ca de altfel și justiția romană în baza căreia s-a executat nedreapta sentință (vezi „Revizuirea procesului lui Iisus Hristos, în Nemurire, adevăr, amăgire” de dr. Gheorghe Neagoe. Ed. Sitech. Craiova, 2006). Mari juriști și legislatori evrei au judecat „cazul”. Președinte al tribunalului era dr. Veidelsel. A dat cuvântul acuzării, dr. Blaudeisler, care prezintă sinteza celor 1000 pagini ale actului de acuzare. A urmat cuvântul apărării, reprezentată de avocatul dr. Reichswer, care timp de 5 ore a demonstrat nevinovăția lui Iisus. Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea, a spus la rându-i că nu-i găsește vreo vină lui Iisus, dar pentru că acuzatorii au amenințat că-l vor pârî împăratului Tiberiu, Cezarul de la Roma, l-a predat pe acuzatul nevinovat acuzatorilor evrei. Jurații s-au retras și au deliberat: 4 voturi pentru și un vot contra; Iisus din Nazaret a fost achitat. Trista rătăcire a pedepsirii sale a adus pedeapsa divină asupra rasei ebraice până se va elibera de acea vină.
Popasul la Marea Moartă, într-una din rarele oaze luxuriante pe acest lac în care se varsă râul Iordan, lung de peste 200 km, venind din Liban prin lacul Tiberiadei (Marea Galileei), din care se alimentează cu apă dulce Israelul și Iordania, este o curiozitate a locului.
Marea Moartă te invită la o baie în apa în care nu te poți îneca. Iordanul (Yardenit) face hotarul între Israel și Iordania, iar Marea Moartă, situată la 394-420 m sub nivelul oceanului planetar, cu cea mai mare salinitate (340 g sare/litru apă), a fost un prilej de rememorare a istoriei și religiei, dar și a biologiei, pentru că Marea Moartă nu e chiar moartă; în apele ei trăiesc o algă verde unicelulară și trei specii de fungi, din care una, necunoscută până de curând, nu poate supraviețui în absența sării. În apropiere au fost descoperite întâmplător, între anii 1946-1956, în niște grote, celebrele „Manuscrise de la Marea Moartă”, în număr de cca. 500, scrise de esenieni, o sectă ebraică ce propovăduia comunitatea bunurilor și hrana în comun, condamnând sacrificiile religioase și căsătoria; au trăit în apropierea Mării Moarte în sec. II-I î.Hr. și au lăsat scrieri biblice și nebiblice depozitate în grotele de la Kumran, găsite întâmplător de un păstor, dar remarcate și cumpărate de un evreu care a intuit valoarea lor și al cărui domeniu ne-a fost arătat în Betleem. Pe țărmul sudic al Mării Moarte, în Palestina antică, se află ruinele orașelor Sodoma (azi Sedom) și Gomora, asupra cărora s-a îndreptat mânia divină, pedepsindu-le cu foc ceresc pentru decăderea morală a locuitorilor. Azi în zona de sud a mării se află bazine de evaporare a apelor foarte sărate, pentru a se obține sarea, care e transportată alături, în fabrici de prelucrare industrială.
Drumul nostru a continuat spre sud, prin Deșertul Neghev, pe malul Mării Roșii, dispusă între Africa și Arabia, cu o suprafață de aproape 500 mii kmp; această expansiune a Oceanului Indian își trage numele de la predominanța coralilor roșii. Popasul de la Eilat ne-a permis să vizităm cel mai fascinant acvariu, cu două emisfere, una la suprafața apei și alta, simetrică, sub apă, în ambele putând admira inimaginabila floră și faună marină, neasemuit de diversă, de la coralii multicolori până la rechini. Ne aflam deja în Egipt și ne îndreptam spre Mănăstirea Sf. Ecaterina, unul dintre cele mai vechi așezăminte bisericești creștine, inițiat de Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, în 330. A fost construită pe locul unde Moise a aflat „Rugul aprins”, mănăstirea devenind fortăreața care este astăzi prin grija împăratului bizantin Iustinian, în anul 530. Are bogate colecții de icoane, manuscrise și fragmente din moaștele Sf. Ecaterina. Alături, este „Muntele lui Moise”, în vârful căruia Dumnezeu a dat prorocului Moise, conducător și legislator al evreilor în secolul XIII î.Hr., decalogul, tablele legii sau cele 10 porunci.
Desigur, nu poți să nu remarci intricarea doctrinelor celor trei mari religii monoteiste, care însă nu izbutesc extinderea binelui în detrimentul gândului rău și a tendinței de afirmare a orgoliilor devastatoare, politice și economice, care au adus „Planeta Pandora”, pe care suntem doar „pasageri de o clipă”, la neputința de a rezolva multiplele crize, asistând și suportând aproape neputincioși ieșirea în lume din mitica „cutie a Pandorei” a tuturor relelor. Omenirea e la mare răspântie; s-a ajuns aproape de masa critică a contradicțiilor civilizației pe care tot noi am edificat-o în câteva mii de ani ai acestui ciclu.
Salvarea noastră poate să fie numai în apropierea de adevărul divin revelat și prin participarea ființială a fiecăruia dintre noi.
Comentarii