sârma ghimpată” (James Joyce, Ulise, 1922)
După cum evoluează situația politică de la Chișinău, se înțelege mult mai bine că e mai ușor să iei puterea decât să te menții la putere, îndeosebi din cauză că nu există o unitate de vederi în cadrul Alianței pentru Integrare Europeană, cât și poziției organismelor europene care se pliază (de fapt, se mulează) mai bine pe voința și dorința PCRM al lui Voronin, decât pe „românismul” lui Ghimpu. După poziția adoptată de SUA, prin ambasadorul de la Chișinău, privind renunțarea la referendum pentru modificarea Constituției și acceptarea alegerilor anticipate, Alianței îi scapă puterea printre degete și nu mai poate face față presiunilor interne și internaționale. Alegerile anticipate sunt o loterie, nu mai poți fi sigur că vei primi și a doua oară votul necesar menținerii la putere, iar o schimbare nu poate fi altceva decât revenirea la putere a lui Voronin și a partidului său. Ei, și? – vor spune cei care (nu puțini) nu cunosc decât două puncte cardinale și pivotează între est și vest, cântărind avantajele materiale. Pentru aceștia, nu are nicio importanță că s-a luat sârma de la granița cu România, nici recunoașterea limbii române ca limbă națională, nici acordarea cetățeniei, nici permisul pentru micul trafic de frontieră; important ar fi un avantaj material palpabil care să compenseze lunga perioadă de așteptare. În momentul în care, fluturând drapelul național, tu vii cu măsuri antipopulare, până și tinerii care au făcut „revoluția” își iau mâna de pe tine. Următoarele „mutări” ale Alianței, ca întreg și a fiecărui component în parte, sunt importante și hotărâtoare pentru viitorul Republicii Moldova: merge pe o cale directă spre integrarea europeană sau va rămâne la un stadiu declarativ al pregătirilor pentru aderare, într-un climat politic antiromânesc.
Într-un alt registru, să ne imaginăm ce urmări ar putea avea asupra electoratului condamnarea crimelor comunismului. S-ar putea ca această condamnare, necesară și reparatorie, să nu „prindă”, deoarece cei care au avut de suferit în urma deportărilor, lagărelor, închisorilor, foametei, nu mai sunt, nici ei, nici copii lor, iar nepoții slugăresc prin Europa. Dacă „tătucul” Stalin este tot atât de prezent în conștiința „moldovenilor” , la fel ca în a rușilor, condamnarea nu-și va atinge scopul, iar Voronin cu partidul său vor fi poate șifonați, dar nu atât de mult încât să piardă adeziunea maselor aflate sub influența lor. Pe de altă parte, comunismul lui Voronin nu mai este identic cu cel de pe vremea Uniunii Sovietice. Este un comunism cu proprietate privată (fiul lui Voronin, Oleg, este cel mai bogat om de afaceri din „republicuță”), cu pluripartidism și cu libertate de exprimare. Omul simplu, asupra căruia se exercită un bombardament de știri rusești și în limba rusă, se întreabă ce a câștigat cu Alianța pentru Integrare Europeană, în condițiile în care nu are timp să aștepte, vrea tot ce i s-a promis să câștige acum. Următoarele „mutări” ale Alianței vor fi decisive pentru păstrarea electoratului și câștigarea altor aderenți. Este de neînțeles cât de repede au uitat reprezentanții partidelor din Alianță cui își datorează puterea, că au fost aduși în frunte de o „revoluție” a tinerilor, reprimați sângeros de organele de represiune ale lui Voronin, care, acum refuză să răspundă în fața parlamentului. O revoluție, fie ea și portocalie (nu văd de ce i s-a atribuit această culoare?), se întreține prin măsuri revoluționare. Dacă cei vinovați de crimele vechi nu mai sunt, cei vinovați de multe alte crime sunt prezenți, sunt în parlament, în structurile de putere, în posturi de decizie. Dacă aceștia (mulți străini de oameni și de țară, coloniști ruso-foni) sunt lăsați cu puterea economică, juridică, administrativă, întreagă, s-ar putea chiar să le prindă bine un an de opoziție, ca pe urmă să vă pună pe voi, care guvernați a-cum, să întindeți iarăși sârma ghimpată de-a lungul Prutului.
Dificultățile prin care trece AIE, unele datorate, evident, pozițiilor divergente din interior, vin și dintr-o falsă pudoare ideologică care-i conduce spre nehotărâre și echivoc. S-a uitat politica lui „cui pe cui se scoate”, s-a uitat că „pasă-rea pe limba ei piere” și că ar trebui pusă în aplicare formula: „ceasul comunismului a sunat, expropriatorii sunt expropriați”. Asta cu atât mai mult cu cât comunismul „moldovean” nu are nimic „național” și este produs, exclusiv, de export, adus și venit bucată cu bucată.
Suntem noi, cei de dincoace de Prut, mult prea ocupați cu cazuri grele (cazul mult prea mediatizat al unuia Voicu) de care ai crede că atârnă soarta lumii, încât să rămână timp să ne gândim la cei care se gândesc la noi și așteaptă o încurajare, o mână de ajutor. Dezamăgirea va fi cu atât mai mare dincolo de Prut, cu cât, cel puțin o parte dintre cei din AIE, și-au pus speranța în România, în președintele ei. S-ar putea trece peste „harababura” creată la acordarea permiselor pentru micul trafic de frontieră și la dobândirea cetățeniei, dar nu va fi nicio scuză dacă nu se urgentează acordarea, cel puțin, a primei tranșe din ajutorul financiar promis de domnul președinte Băsescu. Nu sunt bani? Să se reducă cheltuielile, și așa prea mari, cu administrația prezidențială, să se împrumute domnul președinte de la FMI la care, după cum se vede, are ușa deschisă și să se țină de promisiune, ca să nu dea prilej la toți cei de acolo să zică că au pierdut pe mâna României. Ajutorul financiar promis, deși picătură într-un ocean, ar avea menirea să întrețină speranța, să se spună uite, frații nu ne-au uitat, ne dau și nouă din puținul lor. Nu se poate conta pe un „ajutor” din partea UE sau din partea SUA în cazul în care România ar face lobby pentru actuala conducere de la Chișinău. Pot muri românii pe toate fronturile de luptă, tot nu vor fi băgați în seamă; vom avea soarta polonezilor care au luptat în toată Europa, murind pentru Napoleon, dar statul lor n-a mai renăscut decât în 1918. Putem ști noi că Republica Moldova nu-i monedă de schimb pentru înțelegerea și înțelegerile ruso-americane?
Ce poate fi trecut ca sigur în contul celor două state românești? Că nu se află deocamdată o nevoie imperioasă de unire, deși ar fi posibilă în viitor, printr-o voință exprimată plebiscitar și cu asigurarea că nu se vor repeta regretabile greșeli de după 1918.
Comentarii