Ion Popescu-Sireteanu este un scriitor din Bucovina care de câțiva ani a ales libertatea. Libertatea de a se retrage pe Argeș în jos, pe un mal frumos.
La Pitești. Unde – aidoma meșterului Manole, ocrotit fiind și el de dragostea unei mult devotate Ane, distinsa (și frumoasa!) doamnă Silvia Popescu – plămădește “ctitorii” sortite să dureze veșnicii.
Iată doar câteva dintre ele: “Cuvinte românești fundamentale”, vol. I, ediția a II-a revăzută, ed. Alfa, 2007; “Păcală și ai săi”, ediția a IV-a revăzută și completată, Casa Editorială Demiurg, 2008; “Limbă și cultură populară”, ediția a II-a completată, Princeps Edit, 2008; “Popasuri filologice”, Casa Editorială Demiurg, 2009.
Și, de parcă acest ritm al aparițiilor editoriale n-ar fi fost și așa destul de impresionant, Ion Popescu-Siretenu ne-a mai trimis nu demult, din Muntenia sa adoptivă, încă un semn al prodigioasei sale vitalități creatoare: “Cățeaua și alte povestiri”, Editura Dosoftei, Iași, 2009! Îți dai seama? Păi dacă să zicem că doamne ferește ai și tu niscaiva preocupări scriitoricești, să nu bodogănești (cu doza aferentă de invidie…) ca și Baba, personajul din schița cu același titlu din acest volum?
“– Ai auzit că Bobică a mai publicat o carte? Ăsta le ouă, dom’le, nu le scrie. Scriu și eu, scrii și tu, dar ăsta…”
Dar, hai, fie… Treacă-se cu noaptea…
Și dacă tot avem cartea în mână, hai s-o răsfoim nițel.
Ei bine, dragii mei, chiar din primele rânduri citite cazi pradă fericită stilului cuce-ritor al autorului. Ochiul gândului tău zburdă cu desfătare prin cele 37 de texte de proză scurtă (și ultrascurtă…) așa precum mângâie un zefir secările câmpurilor, primăvara. Autorul privește viața caleidoscopic. Mahalaua, satul românesc antebelic sau colectivist, universul conjugal în crepuscul, fața pervertită a mediului universitar, corupția generalizată – nimic nu scapă ochiului de Argus al autorului, veșnic preocupat de aspectele morale ale vieții.
Dar mai presus de toate impresionează la Ion Popescu-Sireteanu arta de a creiona, din două-trei tușe, personaje care, ca prin farmec, ies din pagina cărții, se-ntrupează și, dacă le-ai cere, probabil ți-ar spune și C.N.P.-ul! Așa se întâmplă de pildă cu Aneta, poreclită “Cățeaua” pentru că a dat naștere unor copii din flori. Crucificată de vie de oprobiul satului, pentru ea moartea vine ca o izbăvire. Dar, atenție! Tu, cititorule, o să ai încă mult timp vedenia că ai întâlnit-o pe ulițele satului, tristă stafie de Fefeleagă autohtonă…
Sau badea Ilie, un veritabil portret viu al bucovineanului nostru de la munte:
“Înalt, smead, cu pălăria verde ca la munte, îmbrăcat în straie de ținut, cu bundița cu dihori, râde frumos și ți-i drag să-l asculți”.
Cât despre Gheorghian, zis “domnu’ Titi”, un individ lacom și șantajist care profită de foamete spre a acapara de la consăteni cât mai mult pământ – acesta e mai viu decât orice viu, căci e lesne de intuit că insul reprezintă reîncarnarea literară a unui malefic personaj din realitatea copilăriei autorului…
Multe texte au ca tematică universul conjugal în amurg sau, să zicem așa, o originală și interesantă descriere a erotismului vârstei a treia.
Facem cunoștință cu figuri tragicomice de pensionari ce-și spală ochii prin parcuri cu siluete de fetișcane nurlii (“Pensionari”), cu foști Don Juani – soți și cu fostele lor foarte “primitoare de mas” – soții, care își fac interminabile și tardive reproșuri de infidelitate (“Oamenii în vârstă”, “Ouă și brânză”), cu soți care se refac moral suspect de rapid după decesul soțiilor, cu o viteză “pe care ți-o dă numai o mare tărie de caracter” – cum notează cu subtilă ironie autorul (“Teama doamnei Pitaru”), auzim lamentările disperate ale unor încă în putere neveste că nu le mai crapă, odată, boșorogii lor soți (“În zi de pensie”) și savurăm umorul á la Ion Băieșu despre infidelitățile conjugale de pe scara unui bloc.
Mediul universitar este populat cu figuri complexate de lichele veșnic cârtitoare (“Baba”), cu profesori afemeiați (“Profesorul Mihăilescu”) sau cu nonvalori intelectuale care nu-și pot justifica titlul prin operă (“Nulitatea eminentă”).
Argus, se știe, avea o sută de ochi. Așa că veghea cu o parte din ei tot timpul și în orice împrejurare. Ion Popescu-Sireteanu, așijderea: pe stradă, în tren, la spital… Blamează necruțător, corupția “nașilor” din C.F.R. și îmbogățirea suspect de rapidă a unor funcționari publici ori șfichiuiește cu o amară ironie corupția din spitale: “– Oare de ce nu mă mai cheamă la operație?”, repetă dureros de obsesiv pacientul Vasile Pralea, neînțelegând că răspunsul la această întrebare se înmânează de obicei doctorilor într-un plic…
Și, dacă volumul se deschide cu trista poveste de viață a “Cățelei” – Aneta, el se închide rotund cu un alt destin tragic: al unui cal. Este emoționanta odisee a unui cal al cărui destin trece când la trap, când la galop prin zbuciumata istorie a sfârșitului secolului trecut (“Calul”). Dacă Aneta sfârșește înecată într-un iaz, calul – într-un abator. Unde “dintr-o dată i s-a părut că se află iar în munții cei frumoși, urcând dintr-o măgură în alta, trecând plaiuri nesfârșite…”.
Că tot veni vorba:
Dar oare noi, oamenii, oameni ca Aneta – “Cățeaua”, ori ca Frăsina sau ca badea Ilie, oare noi ce-o să simțim “atunci”, meștere Ioane?
Comentarii