Motto: „Sărăcia este îngrozitoare pentru
că nu este generală”
(Louis Scutenaire, „Inscripțiile mele”)
Dom’le, la noi „când se ia câte-o măsură/lumea-njură”, înjură chiar și dacă vrei sau chiar îi faci un bine, înjură așa, din obișnuință, din plictis, din criză, din toate, fără alegere, de mamă, de Dumnezeu, de biserică (ce popor religios!), spurcă și împroașcă cu lăturile unui limbaj buruienos fără niciun motiv, din plăcerea de a-și procura o satisfacție facilă, numai să te vadă terfelit, mototolit, minimalizat, ca să-ți treacă cheful de-a mai încerca să faci ceva, cât de cât, pentru cei cu care trăiești la un loc. Iată, nu mai departe de acum câtva timp, când guvernul Boc, nu interesează al câtelea, în elanul de a culege voturile prăpădiților, le-a acordat pensii minime de 350 lei lunar, de fapt un ajutor social, te-ai fi așteptat să fie apreciat, să i se fi adus mulțumiri pentru așa o pleașcă; ei, nu, după ce au primit-o, l-au înjurat, dă-l în mă’sa, asta-i pensie?, nu ajunge nici pentru a ne lua jocul în toate diminețile. Pentru cine nu știe ce înseamnă „a-ți lua jocul”, îi îndemn să meargă dimineața devreme pe la speluncile din piețe; vor vedea niște rebegiți descompuși care își iau porția de băutură proastă ca să nu mai tremure, își iau jocul. Aceștia, de la categoria socială a întreținuților, foarte numeroasă, încât nu sunt bani pentru ceea ce ar trebui banii de la bugetul statului, vor fi primii care, la viitoarele mișcări sociale, vor cere pensii mărite. Scena, mi-o imaginez, este aidoma cu cea din „Setea” lui Titus Popovici, unde Safta, trezită la lupta cea mare, striga din rărunchi: „Vrem pământ, că ne-am luptat”. Unde se luptase Safta? Tot acolo unde au lucrat întreținuții guvernului de dreapta, cu măsuri de stânga: „Trai, nineacă, pe banii babacului!”.
De când primul ministru a îndrăznit să vină cu o nouă lege a pensiilor, care are la bază principiul contributivității, țara a luat foc, toți cei atinși și neatinși de prevederile legii și-au dat mâna și combat energic, cu pretenții de mari sociologi și politologi, politizând energic un subiect care are caracter social-economic. Cei care fac harcea-parcea măsurile care vor fi luate de guvern susțin că nimic nu-i bun, fără alt motiv că ei, numai ei, apără interesele „maselor”, și nimic nu are valoare dacă nu-i pornit din capul partidului din care fac parte. Altă categorie de contestatari își apără cu îndârjire privilegiile obținute în urma unor modificări aduse la vechea lege, adevărate hotărâri de zeci de mii lei noi, care au dus la formarea categoriei de pensii nesimțite.
Rămân surprins și derutat, când aud că privilegiații vor da statul în judecată, dacă li se vor aduce pensiile cu picioarele pe pământ. Știam că statul este organismul politic care poate să impună o măsură, considerată de interes general (un impozit, de exemplu), fără să-ți ofere ceva în schimb. Dacă tu, guvern, indiferent de cine îl formează și conduce, nu ai voie să-ți exersezi politica propusă, îți sunt contestate și anulate măsurile luate, înseamnă că nu ești guvern, nu ai putere și nici respect. Privilegiații care au adus noi și noi amendamente la legea veche a pensiilor, în sensul că au contribuit în ultimele trei sau în ultima lună cu o sumă mai mare la fondul de pensii, vor să le rămână baza de calcul a pensiei la sumele cumulate de ei în ultimele luni de activitate: de exemplu au cumulat în ultima lună de activitate 100 milioane lei vechi și au obținut o pensie (80% din salariu) la 80 de milioane vechi = cu 8000 lei noi, deși, după cât a contribuit anual la fondul de pensii, i-ar da dreptul la o pensie de 2000 lei noi.
Mai curios este că, după părerile celor interesați, guvernul nu are voie să modifice vechea legislație, evident nedreaptă și discriminatorie, ca și cum n-ar fi niște legi juridice date de oameni; nu sunt legi ale naturii care să nu poată fi modificate. În situația de-a fi obținut pensii nesimțite, nemuncite și nemeritate sunt o sumă de magistrați care, în noile condiții, vor face apel la lege, se vor prezenta în procese la care vor fi și judecători și parte, ceea ce este împotriva uzului și obrazului.
Ni s-a cerut solidaritate cu măsurile luate pentru ieșirea din criză care, deși nu-i corectă, este de înțeles într-un fel, dar să fii solidar cu privilegiile unor indivizi care pretind că ei au ținut țara ca să nu se dărâme, este de-a dreptul o prostie. Sigur, au fost în toate regimurile politice categorii sociale care s-au bucurat de venituri mai mari, în special categoriile sociale aproape de putere, care apărau puterea: armata, poliția, jandarmeria, aparatul juridic etc. De exemplu, în perioada interbelică un învățător gr. I, cu peste 20 de ani vechime, avea 3.500 lei lunar, un profesor 7.000 lei, iar un tânăr sublocotenent, în primul an, avea 8.000 lei lunar. Din această cauză, domnii ofițeri erau tratați diferit și la teatru (teatrul „Mărăști” din centrul vechi al Bacăului), plăteau prețul cel mai mare la bilete, în comparație cu elevii și funcționarii. Un asemenea domn ofițer, ajuns colonel pe frontul din Transnistria (am mărturia scrisă a inginerului Ilie Roșca, pe atunci ofițer în administrația Transnistriei – teritoriu dintre Nistru și Bug), așa de mult a luptat în războiul sfânt contra bolșevicilor, încât, la retragerea armatelor române, din martie 1944, peste Nistru, nu putea trece repede peste pod, cu prada acumulată, pusă în trei camioane, tot furate, în timp ce soldații mergeau pe jos, ca să vadă și să se știe că n-am pierdut războiul numai din cauza superiorității adversarilor.
Pentru cât de mari sunt pensiile militarilor, argumentele sunt pro și contra, dar a te compara cu armata americană, așa cum „clănțănea” un general într-o intervenție la televiziune, mi se pare de prost gust. Păi, în timp ce ofițerul american era pe frontul din Vietnam, din Somalia, din Irak, tu, ofițer român, erai la „cules de cucuruz”. E bine ca și cei cu pensii exagerate și nemeritate să vină cu cizmele pe pământ și să-și dea seama că până a se striga „armata e cu noi”, acea armată a tras în demonstranții din 1989, de la Timișoara și din alte părți. Fiți siguri că și între cei cu grade superioare sunt animozități, suspiciuni, în legătură cu felul în care unii și-au obținut gradele, funcțiile și pensiile. Între cei care și-au luat gradele stând la loc călduț, așteptând mersul evenimentelor (dacă se întoarce Ceaușescu?) și cei care au fost, alături de soldați, în stradă, în clădiri, în subsoluri, canale, luptând împotriva „teroriștilor”, legea trebuie să aleagă pe cei cu merite reale.
Aceeași lege ar trebui să ia în discuție pe lângă pensiile și salariile nesimțite și pensiile speciale, fie numai pentru specialii care mai trăiesc. Domnul Boc ar trebui să știe că, pe lângă diminuarea pensiilor exagerate, sunt și alte modalități de a scutura paraziții de pe buget. Atenție la pensiile mici, luate pe criterii „medicale”, la pensiile eroilor de război – care în 1944 aveau 12-14 ani, la toți cei care parazitează bugetul, între care pretinșii luptători anticomuniști și revoluționari cu carnet luat că s-au uitat strâmb la televizor.
Mă cred îndreptățit să cer ca numele celor 100 de supraoameni din județ, care au venituri din pensii mai mari decât salariile, să fie publicate, ca să știe tot omul cine a ținut județul în spate, să se roage și să-i pomenească în slujbele religioase, grijania și „Ba, pe-a mă’ti de nesimțit”.
Comentarii