Motto: „În România nu există idei.
În politica românească nu există decât buzunar.” (Octavian Paler)
Mare noroc și cu gripa porcină! Fără virusul atât de hulit și atât de temut, adio majoritate parlamentară, adio buget, adio bani de la FMI, rămâneam niște copii ai nimănui, dați pe la instituții de ocrotire și binefacere. „Dar așa, ce lucru mare” că s-au găsit câțiva parlamentari din opoziție, care, atinși de amintita gripă, refuzând vaccinul imunizării la ciolan, s-au repezit cu arme și bagaje în ograda foștilor adversari, formând o majoritate fragilă, dar majoritate suficientă spre a vota tot ce se supune la vot.
Oare de ce se spune că, ajuns la putere, ajungi la ciolan? De ce nu se spune că ajungi la o halcă de carne, la o pulpă de porc, la mușchi țigănesc, la toate specialitățile? De ce tocmai la ciolan?! Sigur, sigur nu sunt nici eu, însă pot să-mi dau cu părerea că o comparație s-ar face cu câinii comunitari, atinși de jigodie, care duc lipsa stăpânului, asemuit nu atât cu lanțul, cât cu mâncarea, cu ocrotirea, cu ciolanul la care poți să mârâi de bucurie, uitând că poți să latri.
Dar chiar și așa, cu toți comunitarii trecuți în altă curte și altă cușcă, nu s-ar fi putut face nimic fără ajutorul dezinteresat dat de UDMR care, la douăzeci de ani de la întemeiere, tot acolo, în frunte. Cât este orbire și cât este trădare la politicienii români, să ții morțiș să stai la masa puterii cu dușmanii declarați ai românilor și României? Nu știu de ce nu m-aș mira dacă ar fi aduși la București și membrii „Gărzii Maghiare”, dându-li-se funcții și posturi, ca să apere independența, suveranitatea și unitatea României. Ceea ce fac guvernanții români nu se cheamă toleranță, este de-a dreptul prostie! Nu mă mai mir de nimic, deoarece niciun politician român nu rostește – fie și de paradă patriotardă – „țara mea”, „patria mea”, nu, toți vorbesc de România, alții vorbesc de „Românica”, ca de o entitate în afara lor, ca o parte dintr-un organism politic străin.
Pe acest fundal, suntem chemați la reconciliere, la reconstrucția României, la împăcare, să ne sacrificăm pe altarul național. Care altar și care interes național când nu mai ai țară? Să te înhami tu, săracule, la căruța crizei, să tragi ca un bou căruța cu bogați, să-i duci în raiul plăcerilor, iar tu să rămâi în infernul sărăciei, cu urechile acului în mână. Și, totuși, nu-i rău, încă nu-i răul-rău! Nu-mi mai aduc aminte unde și când am făcut remarca în legătură cu ce ne așteaptă când vor accede la putere fiii și fiicele potentaților actuali. Atunci va începe răul cu adevărat: părinții, cei mai mulți de origine umilă, mai gândesc în termeni egalitari, dar copiii lor, născuți în puf și purpură, vor crede că li se cuvine tot, că li se permite tot. Se vede că timpul beizadelelor a sosit mult mai repede decât îl așteptam (credeam că nu-l voi apuca!), spre prigonirea românilor. V-ați umplut sufletul cu mânie proletară când ați aflat de Nicușor, de Serghei, de Mădălin, de escapadele lor de fii de bani gata. Păi, aceștia, cei vechi, sunt plevușcă, împușcau francul, nu aveau afaceri, avioane, mașini scumpe cât o afacere mijlocie, nu aspirau spre MAN, nici spre ONU, nici spre CAER, nici spre Tratatul de la Varșovia. Cine sunt aceștia față de Eba sau Honorius Prigoană și alții care vor apărea pe scena politică cât de curând? Vom asista neputincioși la transmiterea puterii de la tată și mamă la fiu și fiică, puterea însemnând atât funcția, cât și banii.
Până la numărătoarea voturilor, am tras cu ochiul prin bugetul aprobat, despre care opoziția a spus și a depus atât de multe amendamente, încât FMI-ul n-ar fi avut timp să aștepte să se încheie dezbaterile. Opoziția, ca și majoritatea parlamentară, știe că acesta nu este un buget românesc: ți s-a dictat ce să faci cu banii pe care o să ți-i dau eu cu țârâita. Din moment ce ai cheltuit tot, ai prăduit și ai furat o țară bogată (nu oamenii erau bogați, dar țara da; raportul e invers după douăzeci de ani) și să nu ai bani nici pentru o slujbă de iertare a păcatelor, înseamnă că voi, toți care ați călărit țara atâta amar de vreme, trebuie să fiți judecați ca niște infractori de nivel național. Un singur exemplu ar fi de ajuns pentru a ilustra prăpastia în care au dus guvernanții Țara asta a mea și a altora ca mine: nu avem decât o părere de armată națională, în schimb, cei îmbogățiți, foarte bogați, au armate personale, fiind concurați numai de șefii mafioți, cu armate întregi de infractori. Să mai amintim de învățământ, de sănătate, de administrație? Iată de ce nu mă voi mira deloc dacă vor apărea și armate proletare, mărșăluind pe străzi cu steaguri roșii și cu portretul „ciuruitului”, care vor asalta sediul guvernului și alte sedii. Domnilor guvernanți și potentați, aveți suficiente helicoptere?
Trebuie să admitem că trăim vremuri cumplite, vremuri prielnice pentru instalarea dictaturilor și dictatorilor, a regimurilor autoritare, a tiraniilor și tiranilor. Pot apărea, așa, ca din senin, salvatori ai patriei, care nu se vor sfii să vorbească în numele poporului, abolind culorile și pozițiile ocupate pe scena politică: stânga, dreapta, centru și alte variante. S-ar putea ca scenariile pentru instalarea unor forme de dictatură să fi fost întocmite mai demult și nu se așteaptă decât ocazia prielnică pentru a fi puse în operă. Cei sătui de atâta trăncăneală neproductivă, de mizeria materială și morală, cei care se simt în nesiguranță, amenințați cu pierderea „prea zilnicei pâini”, vor spune: ce vom pierde, ducă-se dracului de regim democratic! Ce se va întâmpla într-un astfel de caz? Printre multe altele, se va întâmpla că vom plăti alți eroi revoluționari, salvatori ai nației, alți gudurăi pe lângă treptele puterii și, evident, unii vor face pușcărie, pe nedrept, vor zice. Ceea ce ne salvează de un asemenea scenariu apocaliptic este, deocamdată, frica viitorilor dictatori de consecințele dictaturii: „dictatura este un fotoliu din care nu te ridici viu” a spus înțeleptul Solon, încă de acum 2600 și ceva de ani, la Atena.
Pe acest motiv întemeiat, Solon a refuzat dictatura, a dat cele mai bune legi pentru cetatea sa și a intrat în rândul celor șapte înțelepți ai Greciei antice. Alții n-au rezistat tentației și, de-a lungul istoriei, au sfârșit asasinați, executați, după judecăți și procese îndoielnice, fie că au fost capete încoronate sau revoluționari de profesie; foarte puțini au murit de moarte bună, în așternuturi proprii. Pentru a fi scutiți de asemenea experiențe, democrația ar trebui să ofere și altceva pe lângă libertatea de exprimare!
Comentarii