Ieri, ba nu, alaltăieri, când era mare evlavie și fast creștinesc cu Maica Parascheva, 3 (trei) polițiști de la Rutier, în mașina lor cu nr. SV MAI 29478 (și cred că am reținut bine), trecând ’mnealor pe strada Mihai Viteazul (și pe lângă cea biserică de lângă Tribunal) își… își făceau cruce! Cruce-cruce! Tustrei în același timp. Peisaj comportamental seducător! Așa mai da! Îți și spui, și cu gestul acesta natural și simplu, că Poliția, de ce nu?, are și ea, până la urmă, un Dumnezeu. Or, baremi cea de pe ulicioara noastră.
Să mai faceți așa, dragilor! C-o să umblați, c-o să… circulați bine în viață! Ș-apoi, cum se știe de când e lumea lume: Diavolul în detalii se ascunde. Așa cum un om cult e ăla care, căzând el de pe acoperiș, vede o greșeală pe firmă…
Revenind la politică… că doar ea ține cu sufletul la gură pe bietul român. Revenind la toxina de politichie, mi-am amintit de taica… Caragiale! Iar și iar. Și de asta nu pier (în totalitate) creatorii, artiștii: pen’că ei ne rămân… pururea tineri & ferice!
Caragiale de colo: Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult…
Sigur. Vorbele nu costă nimic, chit că poți omorî (Foooc!) sau resuscita pe cineva (Te iubesc!) cu doar un cuvânt, două.
Astăzi, românii cheltuie vorbe. La greu. Și peste tot. Parole, parole, parole, vorba lui Dalida. Parole. Palabras, palavre, vorba spaniolului. Primim și furnizăm vorbe. Păpăm vorbe. Pupăm vorbe. Pretutindenea. Faptele, cele care ar conta, se tupilează, lenevoase și rușinate, tot în spatele vorbelor. Vorbe și atât. Consum vorbe, eman vorbe. Exit. Gol ca o vorbă, în loc să fiu tare, tare ca un verb. O țară de vorbe, o lipsă de verbe. O țară de minciuni, o lipsă crasă de fapte, de acoperire în concret. Ambulăm pe drum ca o vorbă, în loc să o facem… ca un cântec! Iubim cu vorbe, în loc să ne drăgăilm în cântece. Parole. Parol! Ș-atunci, ce pretenții să mai ai de la viață, convertită și ea, între timp, și pe meandrele traseului, tot într-o VORBĂ?! România e o VORBĂ! Românul este, cel mai adesea, un MINCINOS. Minte-mă, da’ minte-mă frumos! Viața ca o vorbă îngroapă în ea viața ca o pradă. Și, pe tot parcursul, omul-omul ca o grabă. Vai de mama lui! Altul mama nu mai face. Păi, merită? Nu știu, știu doar atât: Un om din Tecuci avea un motor. Și nu i-a folosit la nimic. Mihai Ursachi, iașiotul. Țărâna fie-i… facilă!
Caragiale. Iar și iară: Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieții sale sociale. Acestui principiu sfânt datorim în cea mai mare parte bunul trai particular și liniștea publică. Bunul trai particular! Și liniștea publică…
A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gânditor, în mijlocul semenilor mei. Păi, nu?! Că doar, vorba aia: Nici oaia nu e ca mielu’, nici calmant ca rudotelu, nuu?!
Și tot pișicherul de Ionel Luca, la paranghelie:
Stridiile au fost minunate, icrele moi delicioase, asemenea și vânatul, brânza, fructele, Cotnarul și cafeaua. Dar…
Dar eram mulți la masă. Îndată ce-am trecut de primul pahar după stridii, s-a încins între meseni o discuțiune “de omni re scibili et de… (cât mi-ți-s ieu de latinist, nu știu să traduc aci, bâjbîi – d.b.). Am auzit trei ceasuri atâtea și așa opiniuni despre artă, mai ales despre artă!, că, intrând în casă, am dat un picior strașnic câinelui meu, care mă întâmpina după obicei, gudurându-se. Îmi pare rău – dar trebuia să lovesc, aveam nevoie să maltratez material pe cineva. Hm! Săracu’ dobitoc! Ce vină să fi avut el?! Mai am Caragiale, dar rămânem aci. Am spus Caragiale și mi-a venit în minte o strașnică asociere. Șezi un pic și ai să vezi mai la vale…
Pe țeava tiparniței Accent Print din Suceava șede să iasă o carte serioasă. De, de teatru. Autor: George L. Ostafi. Cu alte cuvinte: Ostafi Senior, cum ar veni. După ideologie (cam roșie), pictură. După pictură, literatură. Între cele două arte, pescuitul. Nu e frumos?! Ce mai urmează? Aa, trebuie să o spui, dacă tot o știu… În 1962, pre când se raporta încheierea glorioasă a colectivizării satelor, de zburdau ei țăranii voioși peste munți și peste văi, pe un afiș al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din târgul prea dulce al Ieșilor bahluici, se putea citi cu mândrie: „O noapte furtunoasă”, de Ile Caragiale. Și, mai jos, pe același afiș, „Rădăcini”, spectacol de teatru după o piesă de, dee… George L. Ostafi. Am fost bucuros să văz asta! Așa cum fi-voi din nou când voi avea în mână, săptămâna viitoare, volumul masiv de Teatru – Amprente pe flăcări, sub iscălitura venerabilului… Ostafi. Bravos, națiune! Nasc și la Dorohoi oameni. De la tata Enescu la vale. Și la deal…
d. b.
Comentarii