Revanșa rataților

Un cotidian central anunța, deunăzi, triumfal, că „după doi ani de investigații”, l-a di-buit pe „moștenitorul secret al lui Ceaușescu” (eu aș fi titrat „Tristul și inocentul subiect al urii gloatei ingrate față de bunicii săi”). Tânărul Daniel, cel care „trăiește ascuns de 20 de ani”, este fiul lui Valentin, el însuși singurul copil în viață al „odioșilor”, și are acum 28 de ani.

 

Este licențiat în fizică și filosofie în S.U.A., e șomer și locuiește în Capitală împreună cu mama sa, Iordana (ex Borilă) cea mai urâtă – de către soacră – dintre nurorile Ceaușeștilor. Îngrozită de deznodământul de la Târgoviște și de arestarea lui Valentin (deși erau divorțați), speriată de „promisiunea” unor jigodii transformate peste noapte în justițiari că îi vor interna fiul într-un orfelinat, „să vadă și el condițiile în care au trăit copiii poporului atâția ani”, Iordana a izbutit în 1990 să fugă în Israel, apoi în S.U.A. Și azi nefericita mamă își ascunde fiul, cu atenția și „ferocitatea” unei fiare a pădurii, mereu hăituită, adesea rănită, ce-și apără cu orice preț puiul. Pentru mine, „bomba de presă” evidențiază o dublă dramă omenească. Și relevă, abrupt, cât poate fi de schimbătoare, de lipsită de logică, de vinovat-amnezică psihologia mulțimii… În secolele trecute, orice odraslă regală era (datorită asimilării monarhului cu divinul) venerată ca sol califi-cat al Creatorului, chiar dacă prea puțini au fost acei regi care au izbutit să pună în oala fiecărui supus o găină. În plus, ghilotina a despărțit de trup mai multe capete încoronate decât de supuși. Însă, aici, perpetuarea patimei și re-sentimentului pentru trecute suferințe, consecvența în a le transfera, prin blestem, asupra „celei de-a treia spițe” mi se par vulgare și prostești. Este corect să observ că demersul jurnalistic aici invocat e obiectiv, nu e viciat de ură și răzbunare, deoarece din aceeași sursă aflu că mult invocata „moștenire” se rezumă la câteva tablouri pictate de ea ori dăruite Iordanei de artiști plastici români. Mai bine ne-am întreba de ce oare s-o fi așternut tăcere adâncă asupra adevăratei averi a țării (nicidecum a Ceaușeștilor), ce a dispărut fără urmă imediat după 1989. Oare pentru că pe acești bani furați s-au clădit carierele financiare, politice și mediatice ale României democratice? Presa nu poate fi acuzată pentru asemenea abordări „de senzație”, deoarece ea răspunde, la urma urmei, unor așteptări impuse de pofta insațiabilă a unei ginte de tranziție, hămesită, avidă de scandal, dependentă încă, după 20 de ani, de „obsesia Ceaușescu”, unicul, eternul vinovat pentru cum arată azi țara și locuitorii ei… Aceasta în ciuda evidenței triste că toți succesorii săi au ratat atât șansa de a-i repara greșelile, cât și pe aceea de a-i continua înfăptuirile bune. Cred sincer că nu e de acceptat – în ordine morală și axiologică – ca o ființă umană să fie disprețuită pentru originea ei, pentru strămoși pe care nu i-a ales și de ale căror privilegii nici n-a apucat să se bucure. Existența tânărului care se ascunde – sub mari ochelari de soare –doar pentru „greșea-la” de a semăna izbitor cu bunicul său, a nepotului care fuge mereu de o lume pestriță, primară, gregară, indică micimea sufletească a oamenilor, dar și mărimea greu de măsurat a frustrării pentru ratări existențiale de care adesea ei – și nu istoria ori Ceaușescu – sunt principalii vinovați. Mai cred că a venit deja vremea unei limpezi și cinstite puneri în balanță a celor două perioade ale istoriei recente, separate de sângerosul decembrie 1989. Iată doar o temă, din multele posibile: după anul 1965, îndeosebi, România, așa cum este, a fost construită de specialiști, nicidecum de activiști; dar în România „europeană” a anului 1990, politizarea totală a societății și clientelismul de partid au fost, iată, consfințite prin lege. Atotputernicul și discreționarul activist stalinist e pe cale să reînvie în România, din patru în patru ani, precum cărăbușul și de mii de ori mai dăunător ca acesta, spre sincera invidie a mumiei lui Lenin. Până atunci, nu m-ar mira să citesc în ziare că „moștenitorul lui Ceaușescu” a fost linșat de un grup de „patrioți revoltați”. Însuflețiți de vodca ieftină în care și-au investit prima indemnizație de șomaj câștigată după închiderea recentă a ultimei fabrici „comuniste”, acești bravi români ar aplica astfel lovitura finală comunismului, regim în care ei își dobândiseră calificarea, locul de muncă, apartamentul…