Un jurnal american

 

În recentul volum, Prizonierul visului, Editura Augusta, Timișoara, 2008 ( cu o copertă reproducând ,,Omagiu sorelui” de David Croitoru), Anica Facina, autoarea din Vatra Dornei, cunoscută cititorilor săi pentru versuri și proză, vine cu o noutate, alăturând unui mănunchi de schițe jurnalul șederii sale de patru luni în America. Condițiile vizitei își pun de la început amprenta asupra unghiului de receptare al Lumii Noi. Anica Facina călătorește spre orașul universitar East Lansing din Michigan, însuflețită de bucuria reîntâlnirii cu unicul fiu și al cunoașterii mezinului acestuia, Peter, deja în vârstă de un an și patru luni. Este apoi primul ei zbor cu avionul, zbor care o duce nu spre o țară, ci spre o minune: ,,Niciodată în viața mea nu mi-am imaginat că eu, fata unor țărani din Podișul Central al Moldovei, cărora comuniștii le luaseră totul și pentru care cel mai mare vis împlinit a fost acela de a deveni învățătoare, voi ajunge să văd în realitate acest colosal monument al naturii, pe care îl știam din manuale, fotografii, enciclopedii și documentare”. Anica Facina se referă aici la Niagara, dar tonul este simptomatic pentru tot ce vede pe continentul american, pentru călătoria însăși. Totul contribuie la sentimentul excepționalului, până și configurația celestă: ,,..pe autostradă se circulă cu viteză mare. În față, pe cerul întunecat, strălucește o stea uriașă… Nu-i un OZN. Aveam să aflu a doua zi că era Saturn, aliniat cu Venus și Terra. Așadar, pășisem în America într-o zi cu totul și cu totul specială, când se petrecea un fenomen astronomic foarte rar: alinierea planetelor”. De aceea paginile jurnalului au ceva din filele unui album cu ilustrate, pentru că locurile pe care le vede, cu entuziasm neobosit, chiar așa îi și apar ,,cum sunt cele din reclamele agențiilor de turism”. Ceea ce le deosebește totuși este predilecția autoarei – care vine, să nu uităm, din zona Dornelor, marcată de o viață petrecută aici și de propria sensibilitate – pentru natură, bucuria descoperirii imensității și diversității parcurilor, a făpturilor lor trăind în libertate și în apropiere, reciproc respectuoasă, de om: ,,Nu las nicio zi fără să fac lungi plimbări pe jos. Prin iarba mătăsoasă, vezi veverițe cu blana de un maroniu gălbui, dar și veverițe negre, o specie originară de aici. Mai sunt și veverițe mici, cu blana în dungi lungi, bej și albicioase. Le-am văzut în desene animate, Chip și Dale, și erau tare năstrușnice. Sitarii caută mâncare, ciugulind gândăceii de prin iarbă”. Salutare, în curgerea jurnalului, sunt momentele dedicate școlii. Însoțindu-și nepoțica, Ecaterina, elevă în cursul primar, învățătoarea Anica Facina observă și notează atent organizarea acestui segment al învățământului, a instituțiilor sale: ,,În fiecare an, colectivele de elevi se redistribuie și schimbă învățătorii, care sunt specializați numai pe un anume nivel – clasa I, a II-a, a III-a sau a IV-a. //Cursurile încep efectiv la ora nouă și se termină la ora patru p.m., după care «bus school»-urile (autobuzele școlare) îi transportă pe elevi acasă, cu o punctualitate de invidiat. (…) Elevii nu au manuale, lucrează mult pe fișe sau pe caiete. Scriu numai cu litere de tipar, scrisul de mână nu se predă la clasele mici. (…) Voluntarii sunt cei care supraveghează elevii în pauze și tot ei masa de prânz, care se servește într-o sală specială, foarte mare, foarte curată, foarte elegantă. //Toate pauzele elevilor sunt pauze și pentru învățători. (…) Nu se țin ședințe cu părinții în plen. Fiecare familie are programată o discuție cu învățătorul…”; ,,Un culoar larg te duce, de la intrarea în clădire, către toate sălile de clasă, atelierele de artă, bibliotecă, birouri, săli speciale, sala de sport, sala de mese. Din loc în loc sunt instalate «fountains», la nivelul copiilor, pentru că în școală nu se vând sucuri, iar copiii au nevoie de apă. Vestiarele elevilor sunt tot pe culoare… Părăsesc clădirea cu certitudinea că nu voi apuca niciodată să lucrez într-o asemenea școală…” Iată însă că tot școala, școala de acasă, schimbă registrul bucuriei, cu acela, abia insinuată, al nostalgiei: ,,Gândul meu zboară spre casă. Acolo începe școala. De când am făcut primul pas într-o școală, în clasa întâi, și până acum, niciodată nu am lipsit de la deschiderea vreunui an școlar. …îmi pare rău că nu sunt în curtea școlii, printre elevi, colegi, părinți și marea de flori multicolore care dă strălucire evenimentului”. De altfel, paradoxal, cele mai frumoase pagini din jurnal sunt scrise nu de bucuria dorului de ducă împlinit, ci de dorul de acasă, în sensul mai larg și mai adânc, al copilăriei și al spațiului natal: însemnările care încep cu ,,Deja este toamnă…”, cu ,,Aniversare”. Dar și altele.