Joseph Schmidt

Îl asociez pe Joseph Schmidt toamnei, nu numai pentru că a murit în noiembrie, ca toți artiștii mari – prea devreme, sau pentru că Auditoriumul ,,Joseph Schmidt” al Universității ,,Ștefan cel Mare” Suceava, deschizându-și stagiunea cu un select concert al Universității de Arte ,,George Enescu” Iași, i-a pus din nou numele în lumina meritată, ci și pentru că memoria decupează silueta delicată a surorii sale tot într-un noiembrie învelit în zăpezi subțiri, fragile ca și ea. Pășeam pe un podeț lunecos, ea cu pași mărunți, atentă, eu căutându-i cu discreție, pe chip, trăsăturile fratelui.

 

Îl asociez pe Joseph Schmidt toamnei, nu numai pentru că în toamna de acum 6 ani însuflețirea unui grup de admiratori ai celebrului tenor, în frunte cu omul de radio Aurel Brumă, îl readucea în atenția lumii cu proiectul Restitutio Joseph Schmidt, ci și pentru că toamnele mele de liceană însemnau reîntâlnirea cu profesoara Renée Abramovici, iar cele mai multe din orele sale de dirigenție erau și răscolitoare povestiri despre unchiul său Joseph Schmidt, întâlniri cu Joseph Schmidt, grație plăcilor de patefon care îi reînviau glasul de aur. Îl asociez pe Joseph Schmidt toamnei, pentru că într-o toamnă, Emil Satco, autorul prețioasei Enciclopedii a Bucovinei, mi-a încredințat, odată cu un articol despre Joseph Schmidt, o emoționantă mărturisire a artistului – ,,Nu uitați că eu sunt originar din Bucovina. Nicio altă țară nu e atât de bogată în cântăreți înnăscuți, în talente muzicale amatoare”, și o copleșitoare apreciere a lui George Enescu: ,,…cântecul său va dăinui precum Cântarea Cântărilor, Concertul de violină al lui Mendelsshon sau Psalmii lui David…” De aceea toamna, când păsările pleacă, cerul nu rămâne mut. Sunt momente de singurătate și sunt momente de bucurie, când ascultând cu inima îi putem desluși cântecul care străbate lumea.