Basarabia rătăcită…

– De unde ești? – Moldova, răspund de fiecare dată, parcă automat, însă încerc să ies din încurcătură îndată ce mă simt săgetată de doi ochi nedumeriți ce-așteaptă parcă explicații din partea mea. După un moment de ezitare, realizez gafa făcută… Aceiași ochi uimiți mă atacă cu insistență: ”Care Moldovă, dar noi unde suntem?!”.

 

Uitasem cu desăvârșire că sunt în vechea capitală a Moldovei istorice, în Suceava, istorica Moldova a lui Ștefan cel Mare… Într-un final, după o clipă de confuzie, reușesc să repar greșeala printr-o justificare: “Moldova de dincolo, Basara-bia”. Abia acum nedumerirea din ochii interlocutorului meu se transformă într-o curiozitate iscoditoare. Pentru tinerii români, tot ce ține de toponimul “Basarabia” trezește multe semne de întrebare, ei sunt curioși să afle cum e acolo, când au în față un “exponent viu” al basarabenilor se grăbesc să-și confirme convingerile, bombardându-ne cu întrebări care uneori chiar pot fi supărătoare, de genul: ”ai avut româna ca limbă străină de studiu în liceu de o cunoști atât de bine?”, “arată-mi și mie pașaportul tău rusesc” sau “voi și Internet aveți?”… Inițial am rămas stupefiată și fără nicio replică, însă treptat am început să mă obișnuiesc cu asemenea “provocări” din partea colegilor de facultate. În asemenea momente mă simt în postura Cenușăresei, un copil vitreg al României, rătăcit undeva prin lume și revenit acasă pentru a cere adăpost. Mi-e rușine. Nu pentru ei, cu toate că nu înțeleg cum poți să fii atât de indiferent față de ce se petrece în afara granițelor propriei țări. Mi-e rușine de noi că n-am reușit până acum să ne facem auziți, cel puțin în România, nu mai zic de celelalte țări europene. Prutul, asemeni unei imense Cortine de Fier, s-a pus între noi. Și, totuși, sângele apă nu se face… Am fost dezbinați, dar nu și înstrăinați… Și, totuși, România e ACOLO: UE, NATO…, pe când noi ne zbatem în continuare într-o mocirlă, așteptând cu smerenie o înflorire spectaculoasă… Mă simt ca la grădiniță, de parcă aș fi în afara terenului de joacă și, cu umilul complex de provincialism, mă uit la ceilalți copii care-și continuă liniștiți hârjonelile… Am rămas cumva în afară, la o margine de lume, la răscrucea unor mari interese politice… Istoria nu poate fi repetată, prea utopic ar fi să visăm la un alt martie 1918… Și, totuși, sângele apă nu se face… Nu ne uitați, fraților! OXANA GREADCENCO, anul I, Comunicare și Relații Publice, Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava