Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Sunt prăznuiți în Biserica noastră de ziua săvârșirii martirice, suferite la Roma în ziua de 29 iunie anul 69, după o activitate misionară impresionantă, o jertfelnicie nemaiîntâlnită, un zel plin de dragoste pentru Biserică. Cinstirea lor are temei în cuvintele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos.

 

Oricâtă cinstire am încerca să le aducem nu putem întrece cinstea dată lor de Domnul, prin mărturia și chemarea Sa. Lui Simon îi spune: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, pe care porțile iadului nu o vor birui…” (Matei 16; 18). Pe Pavel îl numește „…va-sul alegerii…” cel care va pur-ta numele Lui înaintea dregătorilor și împăraților (F. Ap. 6; 15). Unuia îi încredințează „…cheile Împărăției Ceruri-lor…, cu puterea de a lega și dezlega…” (Matei 16; 19). Celuilalt îi încredințează „…chemarea neamurilor la Biserica Sa…” (F. Ap. 9; 15-16). Pe Petru îl fericește „…fe-ricit ești tu Simone, fiul lui Iona…”, când acesta îl măr-turisește (Matei 16; 17, Luca 9; 20). Pe Pavel îl răpește „…până la al treilea cer…, în trup sau afară de trup, Dumnezeu știe…” (II Cor. 12; 2-5). Dar, să-i luăm pe rând: Sfântul Apostol Petru, fratele Sfântului Apostol An-drei „cel întâi chemat”, înainte de apostolie se numea Simon, evreu din seminția lui Si-meon, fiul lui Iona, din Bet-saida Galileii. Era căsătorit cu fiica lui Aristobul, fratele Sfântului Apostol Varnava, și avea un fiu și o fiică. Neștiutor de carte, pescar în Marea Galileii, du-cea o viață în sărăcie, locuind împreună cu familia sa, cu tatăl său Iona și soacra sa. Domnul a cercetat în multe rânduri casa lui Petru, odată vindecându-i soacra aprinsă de friguri (Matei 8; 14-15), (Luca 4; 38-39). Văzând Petru câtă cinste îi aduce Domnul casei sale, precum și minunile pe care le săvârșea, sporea în dragoste și râvnă, încât, odată, între-bați fiind ucenicii „dar voi cine ziceți că sunt?”, Petru, în nu-mele tuturor, a zis „Tu ești Hristos, fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16; 16), (Lu-ca 9; 20) și Domnul îi răspun-de „fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu cel din Ceruri” (Matei 16; 17). Dar Petru a fost și mustrat, când Domnul vorbise despre patima Sa și toate câte aveau să i se întâmple; Petru, din neștiință și din afecțiune omenească a zis „Doamne, fii Ție milostiv, să nu Ți se în-tâmple aceasta” și Domnului cuvântul acesta nu i-a plăcut, de vreme ce, pentru aceasta a venit în lume, zicându-i „Mergi înapoia Mea satano” (Matei 16; 23), iar Petru nu s-a supă-rat ci, sporind în dragostea către Domnul, s-a învrednicit a merge pe valuri, iar când s-a speriat de vuietul mării și a început să se scufunde, a stri-gat la Domnul, care, apucân-du-l, l-a dojenit „Puțin credin-ciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. De altă mare vrednicie s-a făcut Petru când Domnul l-a luat cu Sine, împreună cu Iacov și Ioan, pe muntele Tabor, unde Domnul a îmbrăcat Slava Sa, Schimbându-se la față și vorbind cu Moise și Ilie (Luca 19; 32). Făgăduiește Domnului că va merge cu El și la moarte, lovește cu sabia sluga arhie-reului, tăindu-i urechea atunci când Domnul este prins, se leapădă de trei ori, apoi plânge cu amar, aleargă împreună cu Ioan la mormânt găsindu-l gol, încredințându-se de Învierea Domnului, primește iertare de la Hristos prin cele trei în-trebări și prin porunca „Paște oile Mele” (Ioan 21; 15-17). În ziua Cinzecimii, la Pogo-rârea Sfântului Duh, în urma cuvântării sale, întemeiază prima comunitate a lui Hris-tos, cu trei mii de suflete. Când Nero dă foc Romei, Petru, potrivit tradiției, la în-demnul credincioșilor, fuge ca să-și scape viața, dar la poarta cetății vede pe Domnul Hris-tos venind spre Roma. Sfântul Apostol întrebându-l „Unde mergi Doamne?”, Domnul îi răspunde „Merg la Roma să mă răstignesc din nou”, iar apoi S-a făcut nevăzut. Atunci Petru se întoarce în Cetate și este condamnat la moarte prin răstignire, el cerând ostașilor să fie răstignit cu capul în jos, pentru a fi cu fruntea la picioa-rele Stăpânului. De la Sfântul Apostol Petru avem păstrate în Noul Testament două Epistole Sobor-nicești, unde vedem purtarea de grijă față de păstoriții săi. Cu o asemenea viață și cu mu-cenicesc sfârșit, a preaslăvit Petru pe Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, înainte de apostolie se numea Saul, era iudeu din seminția lui Veniamin, născut în Tarsul Ciliciei, din părinți din neam bun ce veniseră de la Roma, fiind cetățeni romani. Era rudă cu Sfântul mucenic Ștefan. Studiază la Ierusalim avân-du-l dascăl pe vestitul Gama-leil. Crescut și educat în tradiția iudaică, ura creștinii și îl gă-sim păzind hainele Sfântului Arhidiacon Ștefan, rudenia sa, care a fost ucis cu pietre (F. Ap. 7; 58). Cu zelul acesta, primește împuternicire de la arhierei și face mult rău Bisericii, prigo-nindu-i și întemnițându-i pe creștini. Aflând că în Damasc există o biserică înfloritoare, a luat oaste și a pornit într-acolo. În drum spre Damasc, este cuprins de o lumină orbitoare care îl trântește la pământ, și aude un glas „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?”, el răspunzând „Cine ești Doam-ne?”, la care Domnul îi răs-punde „Eu Sunt Iisus pe care tu îl prigonești!” (F. Ap. 9; 4-5). Este trimis apoi la Sfântul Apostol Anania, care primeș-te poruncă de la Domnul să-i poarte de grijă deoarece „a-cesta este vasul ce am ales ca să poarte numele Meu înain-tea neamurilor, împăraților și fiilor lui Israel, și-i voi spune lui câte va avea de pătimit pen-tru mine” (F. Ap. 9; 15-17). Plecând din Ierusalim, merge la Tras, apoi cu Varnava în Antiohia, unde, pentru prima dată îi numește creștini pe cei botezați. Face trei călătorii misio-nare întemeind comunități creștine în Seleucia, Cipru, Salamina, Pafos, Antiohia Pisidiei, Iconiu, Licaonia, Lis-tra, Derbe, Tesalonic, Corint, Efes, Roma și alte locuri. După anii aceștia de jertfă, se întoarce la Ierusalim, ținut în lanțuri de Felix timp de doi ani în Cezareea și pornește pentru a fi judecat de Cezar la Roma, însoțit fiind de Iulius sutașul (F. Ap. 27). La Roma a petrecut doi ani în temniță primind pe toți și propovăduind cu îndrăzneală învățătura lui Hristos. Greutatea misiunii este mărturisită în Epistola a II-a către corinteni (II Corinteni 11; 22-28): „În osteneli am fost de multe ori, în bătăi as-pre, în temniță peste măsură și în primejdii de multe ori. Am luat de la Iudei de cinci ori patruzeci de lovituri fără una, am fost bătut cu toiege de trei ori, o dată am fost îm-proșcat cu pietre, corabia s-a fărmat cu mine de trei ori, stând o zi și o noapte în adân-cul mării”. După doi ani petrecuți în lanțuri la Roma este găsit nevinovat și eliberat. Începe propovăduirea în Roma, iar mai apoi în alte părți ale Apusului, așa trecând toată Italia, Galia și Spania, apoi iarăși s-a întors la Roma, de unde avea să-i scrie ucenicului său Timotei: „Vremea despărțirii mele s-a apropiat, lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea” (II Timotei 4; 6-8). La Roma, se întâlnește cu Sfântul Apostol Petru și slujesc împreună pentru mântuirea oamenilor, îndemnându-i să trăiască în curăție. Împăratul Nero, fiind deranjat de propovăduirea învățăturii creștine, a poruncit să fie uciși – Petru, pentru că era barbar – prin răstignire, iar Pavel, cetățean roman, prin tăierea capului cu sabia. Sf. Apostol Pavel a exprimat învățătura creștină în 14 Epistole, adresate Bisericilor pe care le-a întemeiat: Epistola către Romani, două Epistole către Corinteni, Galatineni, Efeseni, Filipeni, Colo-seni, Tesaloniceni – două Epistole, două Epistole către Timoteni, Tit, Filimon și Evrei. Sfântul Apostol Pavel este modelul desăvârșit de slujitor al lui Hristos, având pe lângă erudiția rar întâlnită și o viață sfântă, despre care chiar el mărturisește: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mi-ne”; un zel fără egal în propovăduirea Cuvântului. Împreună cu prietenul și ostenitorul Sfântul Apostol Petru, au trecut de la Biserica cea luptătoare la Biserica cea biruitoare a lui Hristos, slăvind laolaltă Treimea cea de o Ființă și nedespărțită. Pr. MIHAI CLIPA, Parohia Ițcani II Suceava