Popas la Athos, în drumul către Cer

Muntele Athos, locul marilor nevoințe, cetatea rugăciunilor neadormite, continuatorul tradiției bizantine și înalta școală a pocăinței rămâne un loc negrăit către care privim cu smerenia cuvenită. De aproape un mileniu încoace mulți români au căutat drumul care duce către acest spațiu monahal despre care se vorbește în prezent, cum se vorbea și în urmă cu sute de ani, în cele mai frumoase cuvinte.

 

Românii s-au așezat în marile mănăstiri, nu doar la Kutlumuș, căutându-și mântuirea în smerenie. Nu erau preocupați de funcții și privilegii, nu căutau întâietate, nu agoniseau nimic. Dimpotrivă, dăruiau tot ce primeau mănăstirii lor, înveșnicindu-și numele și comorile dincolo de locul acesta trecător. Așa am stat noi la Athos, neîngrijindu-ne să avem propria mănăstire, ori mai multe, cum s-ar fi cu-venit. Influența Athosului a fost considerată în istoria Bisericii Ortodoxe Române, benefică. Cuviosul Nicodim de la Tismana și Paisie de la Neamț s-au nevoit un timp în „Grădina Maicii Domnului” și au adus cu ei un duh de rugă-ciune și slujire înaltă. Aseme-nea lor au fost mulți monahi sporiți duhovnicește. Adevă-rate „icoane smerite ale Sfinte Ortodoxii”. La începutul secolului XX, în Muntele Athos se aflau aproximativ 100 de chilii ale călugărilor români, unele cu adevărate obști de câte 10-15 viețuitori. În timpul regimului comu-nist numărul lor s-a împuținat vizibil. Bătrânii nu mai aveau ucenici, iar cele mai importan-te chilii s-au pierdut. Călugă-rii români din Athos au cerut celor din țară ajutor. Se spune că o delegație a lor s-a dus special la Atena, în timpul unei vizite oficiale de stat, cerându-i președintelui român să apro-be venirea unor călugări tineri: „suntem toți bătrâni și nu mai are cine ne îngropa, dați-ne o mână de ajutor..” La sfârșitul anilor 70 au ve-nit din România câțiva mo-nahi după o absență de peste 30 de ani. Schitul românesc Podromu era în ruină, chiliile de la Lacu și din alte locuri dărâmate sau luate de alții… Călugării români cu vârste venerabile mureau cu inima neîmpăcată. Părintele Petroniu Tănase și ceilalți toți au schimbat, odată cu venirea lor, situația. În 1975, cu doi sau trei ani înaintea venirii grupului ce-l însoțea pe Avva Petroniu, a ajuns la Athos monahul Me-letie Ifrim, născut la Dolhasca, în ținutul Fălticenilor, la 27 noiembrie 1924. Călugărit la mănăstirea Slatina de marele stareț Cleopa, Meletie Ifrim a fost harnic și smerit. Muncea mult, ca un „rob”, dacă ne este îngăduită această expresie. A cunoscut umilințele decre-tului 410/1959 când a fost tri-mis în lumea largă. Și-a făcut o colibă lângă casa părinteas-că, iar după patru ani a fost primit în obștea Sihăstriei unde a rămas până în 1975, când a ajuns la Athos. Trecut de 50 de ani, a muncit ca un tânăr la ascultările grele și „de jos” ale Schitului Podromu, și mai apoi la Schitul Lacu. Mărturisesc cei care l-au cunoscut, că făcea în unele zile „câteva cuptoare de pâi-ne”, dormea pe jos înghemuit și asculta privegherile ca un copil nevinovat. Pentru râvna și simplitatea lui diavolul îl încerca cu mare război. Lupta mereu și se ridica ca un oștean rănit, dar nu învins. În anul 1985 a dobândit, printr-o mi-nune am putea spune, chilia Sfântului Gheorghe de la Cap-sala, veche așezare româneas-că, gata și ea să fie înstrăinată. A trudit ani în șir la mănăs-tirile din jur pentru a salva chilia. A reparat câte ceva și a ridicat-o din nou, după ce tre-cut prin flăcări. Când puterile l-au părăsit și mintea-i era ase-menea pruncilor, Dumnezeu i-a trimis un ucenic care i-a stat aproape, l-a hrănit și l-a îngrijit ca pe un copil ani mulți până când s-a mutat întru Domnul, în zorii zilei de 19 martie 2008. Era în acel moment cel mai vechi monah român la Athos, locul în care venise în urmă cu 33 de ani. Am vizitat de multe ori chi-lia Sfântului Gheorghe de la Capsala și am observat cu bucurie schimbările din ulti-mii ani. M-a uimit în acest răs-timp ascultarea și tăria părin-telui Petroniu Cobzaru, uceni-cul cel îndelung răbdător. Bătrânul Meletie purta de mulți ani o suferință grea. Nu mai cunoștea oamenii. Nu știa cine este, de unde vine și ce are de făcut. Cineva mi-a spus într-o zi că monahul acesta se face nebun pentru Hristos. Nu știu dacă era într-adevăr așa. Într-o vizită pe care am fă-cut-o la Athos în luna mai 2003, însoțind peste 35 de că-lugări de la Mănăstirea Sihăs-tria-Neamț, am poposit și la chilia părintelui Meletie. Am fost primiți cu drapelul trico-lor și sunet de clopot. Părinții sihăstreni nu-l văzuseră de mult pe bătrânul călugăr. Arhimandritul Victorin s-a apropiat de el și l-a întrebat: „Știi cine sunt eu? Ești Petru, i-a răspuns monahul”. L-a în-trebat și arhimandritul Barto-lomeu, iar Meletie i-a răspuns: „Tu ești Pavel”, și apoi s-a cu-fundat din nou în tăcerea și liniștea lui. Totuși pe unul dintre călugări l-a recunoscut; era cuviosul monah Gherasim Bulearcă care-l înconjurase întotdeauna cu mare atenție. La una dintre Liturghiile săvârșite în paraclisul chiliei, l-am împărtășit. Avea chipul dezlipit de cele ale lumii aces-teia. Nu-l interesa nimic din cele trecătoare și tocmai de aceea l-am considerat ca un prunc, așa cum îi sfătuia Mân-tuitorul pe ucenic pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. În chilia salvată de el și înnoită de ieromonahul Petroniu Cobzaru, au poposit în ultimii ani mulți arhierei, pre-oți și pelerini, și i-au împlinit o mai veche dorință. Îndată după ce a preluat chilia se strădu-ia mult să aducă un preot pen-tru a săvârși, din când în când, Sfânta Liturghie. În ajunul slujbei (care se oficiază întot-deauna după miezul nopții) striga cu bucurie : Liturghia, Liturghia, avem Liturghie… Pentru smerenia și râvna lui, pentru lacrimile pocăinței și suferința grea a ultimilor ani, Dumnezeu a trimis la chi-lia Sfântului Gheorghe de la Capsala, mulțime de preoți și monahi în frunte cu Arhimandritul Calinic, protoepistatul Sfântului Munte și cu toată Epistania (conducerea) Chi-notitei. Conducătorului Sfân-tului munte s-au adăugat Ar-himandritul Gavriil, starețul mănăstirii Pantokrator, iero-monahi de la Prodromu, Lacu, Colciu, Kareia, de la chiliile din jur, care i-au cântat proho-dul în românește și grecește, și l-au așezat în mormântul de sub smochinul din fața chiliei. Îngropat în aceeași zi, la 10-12 ore după despărțirea sufletului de trup, monahul Meletie Ifrim a fost plâns la ceas de pavecerniță, de clopo-tele Sihăstriei și Slatinei, de rugăciuni multe înălțate de călugării din țara natală până în Texas, unde are un preot rugător dintre rudeniile și consătenii săi. Așa a fost trecerea prin lume a monahului Meletie Ifrim, starețul chilei româ-nești Sfântul Gheorghe – Capsala, din Muntele Athos. Arhim. TIMOTEI AIOANEI