Până nu de mult, toți Cațavencii și toate Zoițele, postdecembriști eliberați de angoase, de frică, de frâne și zăbale, erau cuprinși de o greață ancestrală dacă auzeau vorba asta, „unanimitate”. Știau și de ce: prin ședințele de tot felul, resortul interior îi propulsa în sus de pe scaune și băteau unanim din palme, cu frenezie și cu bătături. Săracii! N-au știut că de ce ți-e frică, nu scapi și ce-ai trăit, îți este dat să mai trăiești.
Mai acum o săptămână, „naționalismul” dădea în clocot în toată mass-media carpato-danubiano-pontică, se lua cu mâinile de fund și țopăia în toată lumea, stârnind reacții interne și externe dintre cele mai diverse. Și toată pricina fu Kosovo, cu independența lui unilaterală care a aprins iar fitilul la butoiul cu pulbere care a fost și încă mai este Balcanul. Fie că a fost o pornire din suflet sau că a vrut să le joace un renghi celor din NATO și UE sau orice altceva ar fi fost, Preșe-dintele a apucat să zică ce trebuia să zică: nu va recunoaște in-dependența acestui teritoriu care a aparținut Serbiei și recu-noscut de forurile internaționale ca atare. S-ar fi zis că gestul Președintelui, care trebuia să se bucure de apreciere și respect, va rămâne singular, ca o notă falsă într-o orchestră de prestigiu. Când acolo, dintr-o dată, politicienii călcați pe bătătura simțirii au avut revelații patriotarde, s-au trezit din letargie și, uimiți, și-au zis: uite, domnule, avem țară! Președinția, Guvernul și Parlamentul au bătut palma pe edificiul interesului național și au dat a înțelege că nu se vor dezice, nu-și vor lua vorba înapoi. N-a mai contat că și-au dat mâna cu Vadim și P.R.M.-ul lui, cât a mai rămas după europarlamentarele din noiembrie trecut, au uitat de extremism, de naționalism, „pupat Piața Universității, picioare spate Axă, în sfârșit, să ne trăiască!”. Bătea prin București un vânt de libertate a la Dunaievski și, drept urmare, am primit un „bip” de la Rusia lui Putin, care valorează cât o lungă convorbire telefonică. Rusia a primit, fără să miște niciun deget măcar, o a doua minge la fileu, de care a știut să profite, că Putin a și ajuns la Belgrad. Am spus de a doua minge, deoarece prima o constituie chiar proclamarea independenței de către kosovari, pe care Rusia n-o va recunoaște nici în ruptul capului, fiind alături de Serbia și, sprijinind-o, se sprijină cu un picior în Balcani. Putin ne-a arătat o hartă cu toată Transilvania hașurată, aluzie străvezie că nu-i vorba doar de autonomia „Harcovului” din pântecele României, nici de nord-vestul Ardealului, dat de Hitler și Musollini Ungariei hortiste, nu, e vorba de toată Transilvania, idee care bântuie fantasmele de mărire ungurești. Ca la un semn, independența kosovarilor, sprijiniți de S.U.A. și de U.E., deși Uniunea n-ar avea niciun drept să se amestece, Serbia și Kosovo nefiind în zisa alianță, a trezit visuri de Ungarie Mare le secui, udemeriști și la papa spion Tokes. Ca să nu facă cine știe ce prostie, președintele, care făcuse o vizită la Covasna, i-a îndemnat pe secui să doarmă liniștiți, imaginându-și că ar fi la Călărași! Nota discordantă făcută de U.D.M.R. în Guvern și Parlament (puteau să se abțină, nu să-și afirme sfidător poziția de cârtiță la temelia României) nu-i chiar atât de singulară pe cât pare. Au apărut chiar în focul unanimității românești, vizionari, clarvăzători, solomonari și mame Omida care, cântând în struna intereselor altora, au lansat insinuări cum că nu e bine să ne grăbim, să ne gândim, să nu acționăm pripit, dintr-un imbold emoțional, ca să vedem ce vor face aliații (am văzut ce-au făcut „aliații” noștri în al Doilea Război Mondial!), că, la urma-urmelor, tot vom recunoaște independența Kosovo – dacă n-am recunoscut-o dintr-o dată, cum era normal. S-ar putea că acești vizionari să exprime doar un punct de vedere personal; așa gândește el, ea, zic și ei; și fac notă discordantă, că nu le place unanimitatea. Dar dacă nu? Mi-ar plăcea să cred că Parlamentul acesta, cum e el (e ca noi, că doar noi l-am ales, cu tot cu cei 322!), dacă a zis o vorbă, vorbă rămâne și chiar dacă a făcut-o sub o impresie de moment, nu-și calcă cuvântul, nu se schimb de azi pe mâine, că atunci ar terfeli obrazul României și nimeni nu va mai da pe cuvântul nostru nici cât pe-o ceapă degerată. Că te-a îndemnat frica pentru unitatea țării, că ai vrut să arăți că poți sta și drept, să iei apărarea celui slab (așa cum a făcut România cu Etiopia în 1936, cu Cehoslovacia și Polonia în 1939, din nou cu Cehoslovacia în 1968), așa să rămână. În momentul de față avem o singură șansă: să recunoaștem independența Kosovo după Serbia și Rusia. În caz contrar, Românie, obrazul tău nu face nici două parale.
Comentarii