Astăzi, despre pocăință

„Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Mt.4, 17)
Trăim într-o lume afectată de materialism, dezbrăcată de haina pe care i-a înfrumusețat-o Ziditorul, adică desacralizată, cu serioase probleme morale în rândul tuturor categoriilor sociale și la nivelul tuturor vârstelor. De foarte mici, copiii sunt „educați” cu ajutorul televizorului și calculatorului. Părinții, foarte preocupați de agonisirea celor necesare traiului decent, se bucură să-și vadă odraslele stând cuminți. Dar aceștia capătă deprinderi agresive, cu gesturi, cuvinte, atitudini răzvrătite, urmărind cu atâta interes desenele animate, care transmit și inoculează în subconștientul copiilor mesaje subliminale grave (violență, ură, răzbunare, dorința de a porunci și a se impune etc.).
 

Elevii au probleme cu școala, pentru că timpul se consumă ascultând muzică, participând la cât mai multe discoteci și petreceri, la întâlniri cu prietenii. Însăși școala are mari carențe în sistemul de învățământ, favorizând vânarea notelor mari fără muncă asiduă și fără un inte-res real pentru acumularea de cunoștințe. Studenții, continuând rău-tățile începute încă din peri-oada liceului, devin deja păti-mași prin: consum îngrijorător de narcotice (alcool, tutun, ca-fea, droguri), viață sexuală liberă (desfrânări, orgii, avor-turi și abandonuri de copii ), delicvență juvenilă (bătăi, scandaluri, violuri, furturi etc.). Cei cu vârsta între 30-50 de ani par a fi generația de sa-crificiu: trebuie să se adapteze la noile condiții de viață și muncă specifice Uniunii Europene, să producă sufi-cient pentru întreținerea familiei (foarte grav pentru România este exodul spre Occident, căci distruge familii, creează probleme diverse copiilor rămași acasă cum se poate, propune principii imo-rale…), dar au grijă să nu uite a-și „trăi viața”. Pensionarii au probleme de sănătate, mulți dintre ei încă nu s-au „maturizat”, alții s-au înrăit din pricina proprie-tăților, a căror povară n-au putut-o suporta… Cele expuse până aici lasă impresia că toți oamenii sunt răi. Dacă ar fi să ascultăm și glasul psalmistului, ne încre-dințăm și mai mult de acest lucru: „Stricatu-s-au oamenii și urâți s-au făcut întru înde-letnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps.13, 1). Totuși, este clar că există oameni care se străduiesc să placă lui Dumnezeu, se oste-nesc să-L iubească, împlinin-du-I poruncile. În acest climat moral nef-avorabil, Biserica Ortodoxă reînvie mesajul cu care și Sfântul Ioan Botezătorul și Mântuitorul Hristos și-au început activitatea: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor”. De aici desprindem câteva idei foarte importante: > mai întâi, că „relele” amintite mai sus nu s-au inventat în România secolului XXI. Ele existau și înainte de anul 1989, dar nu așa me-diatizate. După căderea lui Adam, înmulțindu-se lumea, și păcatele s-au înmulțit. Dar acesta nu-i un motiv ca noi să ne complăcem în ele și să fim indiferenți la voia lui Dum-nezeu. La fel erau ele și în vremea activității pământești a Mântuitorul Hristos, căci nu s-ar mai justifica expresii ca „neam desfrânat și păcătos” (Mc. 8, 38), „neam necredin-cios și îndărătnic” (Mt. 17, 17), dacă oamenii ar fi fost drepți. Iarăși este adevărat că și atunci au fost puțini cei care L-au crezut și și-au schimbat viața cu adevărat, s-au sfințit; > în al doilea rând, Hristos ne vestește apropierea îm-părăției cerești, în sensul că iată El vine și împlinește tot ce trebuie pentru ca omul să poată intra în această împă-răție. E vorba, firește, de jertfa Sa răscumpărătoare, de moar-tea și învierea Sa în ascultarea deplină față de Tatăl. Astfel se realizează biruința vieții asupra morții, diavolul este legat ca un câine în lanț, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, iar calea spre veșnicie se deschide. E ca deschiderea granițelor spre Europa unio-nistă, dar cu obligația de a avea carte de identitate validă. Deci trebuie să fii înscris în cartea vieții, în baza unor fapte bune și a credinței adevărate, pentru a intra în „patria dorită”; > în al treilea rând, Mân-tuitorul ne prezintă, sub formă de îndemn sau poruncă, condiția intrării în împărăția cerurilor: „pocăiți-vă…!” Acest termen a fost și este încă interpretat confuz printre oameni. S-a ajuns până acolo încât unii au crezut că a te pocăi înseamnă a te lepăda de Hristos Cel din Ortodoxie. Adică decât să-mi iau crucea și să-L urmez (Mt.16, 24) pe calea cea strâmtă către viața veșnică (Mt.7, 14), mai bine caut o modalitate mai comodă, fără mari osteneli (fără post, metanii, privegheri de noapte…), fără mari cheltuieli sau obligații. Se trece însă prea ușor cu vederea că a te lepăda de Ortodoxie înseamnă, printre altele, să te lași de Dumnezeu Cel Unul în ființă, dar întreit în persoane, să negi că Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” (In.14, 6; In.20, 28), să pierzi harul special al preoției, fără care nu există garanția iertării păcatelor (In.20, 22-23), să te rupi de neamul și înaintașii tăi, să îți bați joc de jertfa sfinților martiri și mucenici pentru această credință; înseamnă să te lepezi de Maica Domnului și a noastră, căci pe cruce răs-tignit fiind, Hristos a numit-o Maică a celor iubiți de El (In.19, 26,27). Dar ce este de fapt po-căința? Noi știm că omul nu poate trăi fără Dumnezeu, iar orice clipă departe de El aduce întuneric, tristețe, suferință, boală, necaz și, în cele din urmă, moarte. Pocăința este mijlocul prin care noi ne întoarcem ochii, privirea, gândirea, simțirea, voința, viața și faptele către Dum-nezeu, ținând cont de voia Lui și străduindu-ne a nu-L supăra cu nimic. Este starea firească a creștinului. Astfel descoperim că există puțini creștini adevărați, căci nu ne putem numi așa dacă nu împlinim și poruncile lui Hristos: „De ce Mă chemați: Doamne, Doamne și nu faceți ce vă spun?” (Lc.6, 46). Sfântul Nicodim Aghioritul condamnă fățărnicia aceasta: ne numim creștini, dar faptele noastre sunt păgânești, de aceea vom și răspunde la Judecata de apoi. Așa trăiește omul nepocăit: dezordonat, la întâmplare, împătimit de lăcomie, slavă deșartă, avere și putere. El nu mai poate crede, nu mai simte, se rupe de Dumnezeu. Sfântul Ioan de Kronștadt ne avertizează că „nimic nu stinge în noi așa grabnic duhul credinței decât neînfrâ-narea, lăcomia, viața dezmă-țată”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „După cum nu este posibil să stea împreună apa cu focul, la fel nu pot sta alături desfătarea și căința sau zdrobirea inimii”. Întoarcerea la Dumnezeu, pe lângă bucuria pe care o produce în ceruri, ne trezește la viață, ne învie (Lc.15, 24), ne luminează, ne schimbă, căci „pocăința este un proces complex care preface viața duhov-nicească a omului” (Maxime Egger). Acest proces presu-pune: a) cercetarea sinelui – cău-tăm păcatele ce ne despart de Dumnezeu; b) părerea de rău, remuș-carea și plânsul pentru păcate; c) întoarcerea spre lumină, spre izvorul vieții, spre Dum-nezeu; d) iertarea. Sfântul Siluan Atonitul spune că Dumnezeu iartă totul și imediat ce omul se căiește. Sfânta Scriptură ne pre-zintă cele mai frumoase pilde de pocăință: femeia păcătoasă (Lc.7, 37-50), fiul risipitor (Lc.15, 11-32), vameșul și fariseul (Lc.18, 10-14), Zaheu – vameșul (Lc.19, 1-10) ș.a. Dacă am extinde pilda fiului risipitor, am vedea cum Dumnezeu „șade pe pragul casei Sale, așteptându-ne cu răbdare și dor, cu inima gata să tresalte de bucuria reîn-toarcerii noastre către El. Tot El este cel ce vine în întâmpinarea noastră, nu pentru ca să ne osândească sau să ne reproșeze ceva, ci pentru a ne primi cu dragoste și cu bu-curie, pentru a ne îmbrățișa și a ne ierta. Pocăința este, la urma urmelor, acest elan încrezător către brațele deschise ale Domnului, este răspunsul nostru la dragostea lui Dum-nezeu, care ne cheamă fără încetare la El” (Maxime Eg-ger). În această stare de dublă smerenie (a noastră față de El și a Lui către noi) ne putem apropia de Dumnezeu ca să primim și iertare și har. Se știe că în Ortodoxie Pocăința este una din cele șapte Taine ale Bisericii. Ha-rul primit în urma Spovedaniei ne arată că nu suntem singuri pe calea desăvârșirii. Hristos nu dă numai porunci, ci este alături de noi ca să le putem împlini, nu îngăduie doar necazul și suferința, ci le poartă împreună cu noi (Mt.11, 28-30). Același har ne și ușurează, ne și întărește, ne și ajută, ne și miluiește. Pocăința aduce pe chipul omului blândețea, în sufletul lui – dragostea, în viața zilnică – buna-cuviință sau cumințenia. Dar toate acestea sunt roade ale Duhului Sfânt: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm” (Gal.5, 22-25). Aceste lucruri se văd rar printre noi, dar eu le-am văzut normale la călugării din Sfântul Munte Athos. Cred că ele există și în lume, căci și părintele Paisie Aghioritul spunea că „mai este aluat (bun), încă nu lasă Dumnezeu să se distrugă lumea”. Pocăința nu are un timp al ei. Trebuie să ne plângem mereu păcatele, căci greșim întruna. Să ne străduim de-a pururi să ne-o agonisim, cu râvnă, cu nădejde, fără întâr-ziere, fără îndoială, fără descurajare. Mesajul pocăinței este transmis astfel tuturor și-i veșnic actual: „Dă-mi izvoare de lacrimi, ca să curgă neîncetat din ochi din destul, care să mă spele pe mine tot, din creștet până la picioare, ca, îmbrăcându-mă în haina pocăinței, cea mai albă decât zăpada, să intru în cămara lui Dumnezeu” (Din cântarea a VII-a de la Canonul de rugăciune către Îngerul păzitor). AMIN. Pr. TIBERIU FEDOREANU, Parohia Dornești

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: