Românul a ajuns vedetă! Se dă la valsuri de te „crucești”, da’ când ți-e lumea mai dragă și când a ajuns, bietul de el, să se obișnuiască cu ritmul „de picior”, vine câte un „creștin înțelept” și te aduce „din nori” iarăși „pe pământ”. Cum? Ca în zicala de mai sus! Ce explicație ni se dă pentru astfel de „întoarceri” ține de ritm, adică noi „în nemernicia noastră”, de Bastus al „Columnei” lui Nicolaescu, Dumnezeu să-i dea sănătate, am uitat că valsul înseamnă pași la stânga, pași la dreapta, pași înainte și pași înapoi.
Acum știm cum stă treaba; făcurăm pașii înapoi în toate domeniile, numai în privința educației și a religiei în școli, nu! Ce bine ne este că „vă avem, Dom’le Ministru!” Ne-ați trezit, și pentru aceasta Vă mulțumim! Cum însă „mulțămita seacă, nimănui nu-i dragă”, și mai cu seamă că ne-ați dat posibilitatea exprimării părerilor asupra „coletului” de legi pentru educație, că doar și noi suntem mintoși, Vă amintim că vina nu cade în sarcina noastră, vina, bat-o norocul, cade asupra „umerașilor” care poartă „gânditorul cap de ministru”, că nu ne-ați explicat cum să valsăm spre „basmele religiei ca să ne adormim copii cu ea”, adică nu ne-ați spus cum „s-o dăm întoar-să!” Când a fost ales „Cel mai român dintre români”, de-și între premianți se aflau și alte nații, așa cum se cade în democrație, „cei mulți”, ro-mânașii de rând, au spus să fie „Ștefan cel Mare și Sfânt”, crezând că el va putea chema la oaste oșteni destoinici. Cum însă Măria sa era cu Cru-cea, cu Sfinții și cu Dumnezeu în timpurile grele de război, bag seamă că „în vremurile din urmă” a rămas fără luptă-tori. Cum să cucerești Europa fără luptători? Poate răspunsul nu este atât de important pen-tru unii, dar cum să-ți aperi „nevoile și neamul” fără ei? Aceasta este chestiunea! Trecuseră câțiva ani buni și generațiile de copii, școlari de toate gradele, începuseră să cunoască cu adevărat originile neamului românesc, să înțe-leagă de unde își trage ro-mânul puterea răbdării, să ac-cepte sacrificiile pentru aproa-pele său și pentru Hristos, adică creștea sub ochii noștri o generație în care pulsa Iz-vorul vieții și lumina scăpase din „întunericul necunoș-tinței” celor aproape 50 de ani de „zări ale științei mate-rialisto-comuniste”. Și din-tr-o dată propunerile legislative cu care „s-a umflat co-letul” științei ne-au amețit și auzim tot mai abitir ordinul din povestea lui Dănilă Pre-peleac: „Pașol na turbinka vitma!” Un părinte ardelean, om cu „scaun la cap”, la o con-ferință ținută prin anii 2004 (se mai țin și astăzi, dar cât, oare, vor mai îngădui? – n.n.), se întreba: „Care dintre tinerii noștri ar lua arma în mână să meargă să se bată cu cineva pentru că altcineva vine să-l fure?” Apoi s-a explicat că nu la hoțiile de tot felul a făcut referire, și a zis: „…nu că vine să-i fure pământul, ci pen-tru că vine să-i fure cerul, pentru că vine să-i dărâme credința!” Ei bine, Dom’le Mi-nistru, socotind credința noastră strămoșească – cu care am trecut peste veacuri de ne-a ținut să nu pierim – drept „basm de adormit co-piii”, ați atentat la spiritua-litatea românească, și scoțând ora de religie din liceu – adică tocmai când se realizează ade-vărata opțiune pentru viitorul sufletesc al tinerilor români –, nu faceți altceva decât să tăiați rădăcinile care-i leagă de veșnicie. Dacă țineți cu tot dina-dinsul să renunțați la originile creștine ale poporului român, la credința în Dumnezeu, pentru că aveți alte opțiuni, nu-i nici o problemă, Vă pri-vește, dar când ne stabiliți re-guli creând cadrul legal ostil acestui popor, ne privește pe noi. Or, NOI nu vă îngăduim să lăsați tinerii în beznă spirituală pe motiv că își aleg singuri drumul; e dreptul lor să-l aleagă, dar întâi să cu-noască și apoi vor hotărî. Mă întreb și eu ca alții, de ce nu supuneți sintagmei „facul-tativ și opțional” obiecte ca: filosofia, că doar nu toți vor filosofie, sau biologia, care învață despre evoluționism și plantează rădăcinile omului în nevinovata maimuță? Știm că un Minister care se ocupă de educație este deservit de oameni competenți, care au trecut prin „munți de cărți” și cunosc marile cu-rente filosofice, ei pot să vă spună dacă acestea pot înlocui religia. Au fost filosofi care au inițiat astfel de curente, au dus o luptă crâncenă pentru a le face cunoscute în dauna reli-giei, pentru ca în final să se întoarcă despuiați și goi la Dumnezeu ca să-și afle ier-tarea. J.J. Rousseau, spre e-xemplu, socotește că „uitarea religiei duce la uitarea da-toriilor omului”, și că „un tânăr lăsat în voia por-nirilor proprii se ruinează ușor, decade în morala unui cerșetor și morala unui ateu!”1 Pe aceeași linie se înscrie și Fr. Froebel, întemeietorul grădinițelor de copii, care zice: „Educația trebuie să călăuzească și să conducă pe om spre cla-ritate asupra sa, spre pace cu natura și spre unirea cu Dumnezeu”2. Trebuie spus că orice că-dere din credință, fie ea so-cotită „inofensivă și pentru a liniști spiritul democratic”, este o dramă, și de aceea provoacă atâta durere sufletului acestui popor. Iată cum își mărturisește căderea Jouffroy, care a vrut „să sca-pe de insuficiențele logice (că și el socotea religia basm de adormit copii, n.n.) ale credinței”: „Simții atunci că în fundul inimii mele nu mai rămâne nimic în pi-cioare. Acel moment a fost grozav, și … când mă aruncai zdrobit pe pat, mi se păru că simțeam viața mea de până atunci stin-gându-se și o alta deschi-zându-se dinainte, întu-necată și pustie, în care a-veam să trăiesc de acuma singur, cu neînduplecata cugetare care mă exilase în ea și pe care îmi venea s-o blestem. Zilele care au urmat au fost cele mai triste din viața mea!”3. Pot fi date multe exemple asemănătoare, dar mi se pare mai corect să prezint starea de fapt trăită de Franța după separarea Bisericii de Stat, în sensul că pentru evaluare comparativă cu vremea în care Biserica deținea rolul major în educație, de data aceasta, așa cum recunoștea P.P. Negu-lescu, la nivelul Ministerului Educației din perioada in-terbelică, „din 100 de cri-minali în Paris, 89 frec-ventaseră școlile laice ale statului și doar 11 frec-ventaseră școlile confe-sionale și călugărești”4. Același referent aducea în actualitate un fapt cutremu-rător, care astăzi ne îngrozeș-te. El spunea că lipsa educației religioase atentează direct la viața tinerei generații, și dădea ca exemplu comparația ur-mătoare: „După statisticieni, în sec. XIX, numărul si-nuciderilor a fost de 1.700.000 persoane, cu o medie 17.000 pe an – atunci religia având rol major în educație –, iar în sec. XX, media anuală este de 70.000 de persoane, până la sfârșitul veacului ajungându-se la 6.000.000!”5 Debutul sec. XXI, cel puțin la nivelul țării noastre, este înfricoșător, iar guvernanții au ales ca soluție pentru stăvi-lirea suicidului tocmai scoa-terea orei de religie din liceu. Este vremea să ne venim în fire, să conlucrăm cu harul lui Dumnezeu în școli pentru a croi un drum drept tinerei generații și pentru a înțelege că „Nimic nu se face fără de Dumnezeu!” și că „fără de Dumnezeu totul este permis”, chiar și sinuci-derea! Este adevărat că legile pro-puse nu luptă fățiș cu Dum-nezeu, dar închizând „poarta cunoașterii” spirituale și lovind mâna care împarte ha-rul, Vă face, Dom’le Ministru, tot atât de vinovat ca și cum L-ați trimite pe Dumnezeu „la culcare odată cu copii care ascultă basme”. Tot așa Îl so-cotea pe Dumnezeu și filosoful satiric Heinrich Heine, care singur mărturisea că: „era cât se poate de umilitor pen-tru Dumnezeu că a scris atâtea pamflete la adresa Sa”. Ajungând pe patul sufe-rinței, bietul de el, a înțeles că „Cel batjocorit” nu-I străin de starea în care se află și a zis: „În această stare e o a-devărată binefacere pentru mine că există Cineva în cer Căruia să-i pot permanent scânci litania suferin-țelor mele. …Fără să mă jenez îmi pot deșerta ini-ma în fața Celui de Sus. …Lucrarea mea despre filosofia hegeliană n-ar fi salutară nici publicului și nici autorului. Mi-am dat seama că cele mai slabe supe spitalicești ale cari-tății creștine sunt pentru omenire mai înviorătoare decât cenușia fiertură de pânză de păianjen a dia-lecticii. …Da, vreau să recu-nosc totul, m-a apucat o teamă nebună de flăcările veșnice și…, într-o seară, când flăcările din șemineul meu erau puternice, m-am folosit de frumosul prilej și am azvârlit manuscrisul meu în foc…, că-i mai bine să ardă versurile decât versificatorul!… Da, un om onest trebuie să-și recunoască eroarea fără șo-văire”6. În loc de încheiere redăm invocațiile lui Eminescu către Maica Domnului: „Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor: Din valul ce ne bântuie, Înalță-ne, ne mântuie!” Credeam că rugile se cuvin Puterilor cerești, dar o facem și pentru vremelnici, numai că lor le amintim cuvântul Mântuitorului: „Vai de cel prin care vine smintea-la…!”. Pr. IONEL FILON 1 Pr. Ilarion V. Felea, „Religia culturii”, Ed. Arad, 1994, pag. 248 2 Ibidem, pag. 251 3 Ibidem, pag. 217 4 Ibidem, pag. 201 5 Ibidem, pag. 203 6 H. Heine, „Opere alese”, vol. III, Ed. București, 1973, pag. 525-526
Comentarii