Vocație de ctitori

În timpul Sfintei Liturghii, la Miezonoptică, Utrenie, Vecernie și la alte slujbe ale Bisericii, ne rugăm stăruitor pentru „fericiții și pururea pomeniții ctitori” ai bisericii respective. Cerem de la Dumnezeu, cler și popor, mila cea nesfârșită a Celui Care domnește peste Heruvimi și Serafimi, Care așază întru Împărăția Sa „pe cei care iubesc podoaba casei Sale”. De ce oare ctitorii sunt pomeniți cu atâta evlavie de către Biserică? Pentru că au uitat de ei și s-au pus în stare de jertfă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Uneori au dăruit tot ce au avut: arginți, pământuri, odoare scumpe. Alteori, alături de acestea, chiar viața lor, preferând să moară decât să-și părăsească dreapta învățătură și veșmântul luminos al Sfântului Botez.

 

Ctitori n-au existat doar în vremurile ce au apus. E drept că atunci, cu ani în urmă, noțiunea definea puține persoane, dar numai pe acelea care îl meritau. În vremurile noastre, termenul are o conotație mai largă. Pe lângă ctitorii fondatori ai unei biserici, mănăstiri ori instituții eclesiale, primesc acest titlu și oamenii care ajută, după puterea lor, la zidirea unui locaș de închinare. Diferența dintre cele două categorii de ctitori se observă ușor. În drumurile mele mai vechi ori mai recente am poposit adeseori la Mănăstirea Agapia. O mănăstire a iubirii desăvârșite pentru Dumnezeu, așa cum îi spune și numele provenit din grecescul „agapi”. Ce nume ar fi oare mai frumos decât acesta pen-tru o comunitate care-L caută mereu pe Dumnezeu? Căutarea monahilor se împletește în nevoința lor cu această iubire a lui Dumnezeu pe de o parte, dar și cu iubirea lor înălțată către Ceruri. În anii ’80, Mănăstirea Agapia avea o obște numeroasă. O mare parte din călugărițe erau bătrâne și suferinde. În acești 20 de ani s-au mutat în veșnicie, cred, aproape 200 de suflete. Vrednica stareță Eustochia s-a mutat și ea, destul de timpuriu, în ceata călugărițelor din Ceruri. A urmat apoi stăreția scurtă a Stavroforei Macrina Toderuț, o smerită rugătoare și veche ostenitoare a Agapiei. De prin 1994, la cârma acestei corăbii a fost așezată Stavrofora Olimpiada Chiriac. Crescută în duhul filocalic al locului, obișnuită cu pravila Ceaslovului și cu ascultarea desăvârșită, maica Olimpiada și-a făcut din mănăstire o poartă către Veșnica Împărăție și a trecut prin această poartă în fiecare zi cu aceeași strălucire, așa cum mergeau de demult fecioarele la Templu ca să-I slujească Domnului. Când eram student la București, priveam cu admirație către cele două călugărițe ale Agapiei care-și făceau în același timp studiile teologice: monahiile Olimpiada și Magdalena. Cea din urmă mi-a fost colegă de an. Niciodată nu plecau la examene fără să-și împlinească pravila. Nu iroseau timpul cu vorbe aruncate în vânt și nu permiteau grăirile pe la colțuri. Și din acest motiv apropierea de ele se făcea atunci, cum se face și acum, cu respectul cuvenit si chiar cu rușinare cuviincioasă, în cel mai bun sens al cuvântului. În anii stăreției la Agapia, Stavrofora Olimpiada și-a descoperit vocația de ctitor. Aceasta nu-i singura ei calitate, dar strălucește ca un diamant între nestemate și adaugă, cu darul lui Dumnezeu, strălucire mănăstirii sale. Dacă privim în urmă cu 13-14 ani ne vom aduce aminte de starea „jalnică” în care se afla biserica cea mare protejată de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Aproape 10 ani s-a lucrat pentru a putea fi salvată. Mai ușor ar fi fost dacă s-ar fi construit din temelii una nouă. Au trecut greutățile șantierului, încercările, amânările specialiștilor și meseriașilor. După ce s-au desfăcut schelele din interior și exterior, biserica Agapiei s-a descoperit în strălucirea razelor Soarelui, ca și cum ar fi fost nouă, gata pentru târnosire. Lucrările n-au fost doar de suprafață. S-au întărit fundațiile, s-a făcut un dren care să colecteze apele din zonă, s-a consolidat turla și zidurile de jur împrejur. În interior s-a restaurat pictura lui Grigorescu redându-i-se culoarea inegalabilă acoperită de fum și de trecerea anilor. În acest răstimp, călugărițele Agapiei au sporit rugăciunile și truda. În liniștea atelierelor s-au brodat acoperăminte pentru ziua apropiată a resfințirii, s-au lucrat covoare cu modele de rară frumusețe, rucodelii care vin din istorie și care se întâlnesc atât de rar în lumea noastră. La Agapia Veche s-a pictat biserica, s-a resfințit, s-a amenajat paraclisul care a primit și el bine-cuvântarea arhierească. Satul călugărițelor a început să fie restaurat, păstrându-se vechiul amplasament și arhitectura aparte a chiliilor monahale. Când intri într-o astfel de casă ai impresia că te afli într-un spațiu desprins de lumea agitată a veacului acestuia. Odăile modeste te fac să te gândești la cât suntem de mici, bieți trecători printre valurile potrivnice ale acestei vieți. Or în aceste chilii înnoite te simți la adăpost, ocrotit de icoane vechi și de rugăciunile smerite care s-au șoptit între zidurile lor. Dacă firma care a încheiat contractul pentru repararea caselor monahale și-ar fi respectat termenul, aveam astăzi restaurat în întregime cel mai frumos sat din părțile locului și poate din țară. Gândul acesta rămâne însă în atenția stareței Olimpiada și a Consiliului mănăstirii. Strădaniile acesta remarcabile și altele asemenea lor au fost în ultima vreme tulburate de atitudinea josnică a unor persoane care nu înțeleg că Agapia este un spațiu sacru. El, spațiul acesta, aparține lui Dumnezeu Căruia I-a fost afierosit de fericiții ctitori în urmă cu sute de ani. Un astfel de loc trebuie să rămână cu destinația lui. Cine îndrăznește să se așeze samavolnic într-un astfel de spațiu devine potrivnic lui Dumnezeu, își pierde liniștea nu numai aici dar și dincolo… Din păcate, mănăstirea a avut și astfel de încercări. Pe proprietatea ei, prin felurite mijloace, s-au găsit forme de construcții ilegale, amplasate în zona de protecție a unui monument celebru al României și al lumii. Apărând mănăstirea, proprietățile și istoria ei, Stareța Olimpiada s-a așezat în stare de jertfă. Târâtă prin tribunele, cu procese care au umilit mănăstirea, Stareța Olimpiada și-a păstrat demnitatea oferind un exemplu tulburător de iubire pentru Casa lui Dumnezeu. În bisericile mănăstirii s-au făcut privegheri de toată noaptea, iar Ceasloavele și Psaltirile au foșnit mereu în toate chiliile mănăstirești. Jurnaliști grăbiți au scris împotriva mănăstirii, iar canalele media au pus în circulație imagini lipsite de adevăr și presărate cu venin, interese și neiubire de Dumnezeu. Greu le va fi în ziua aceea celor care au făcut așa ceva. Mănăstirea Agapia, stareța și soborul ei caută Lumina și dreptatea lui Dumnezeu. Strădaniile stareței și ale soborului nu sunt comune cu ale oamenilor din lumea aceasta. Ele, strădaniile monahiilor, țintesc veșnicia. Așa cum sunt și ctitoriile mai vechi și mai noi ale Agapiei. Toate, făcute pentru Ceruri. Pentru Împărăția lui Dumnezeu. Arhim. TIMOTEI AIOANEI