Inventivi pe pârtie

Copilăria și joaca în zăpadă parcă au fost făcute una pentru cealaltă. Nu prea există reguli în zăpadă, așa că mereu este loc pentru veselie și oricine poate să devină inventiv în joc. Și cum în fiecare adult a rămas undeva un puști mititel care abia așteaptă să fie lăsat să iasă la lumină, nu ne miră că mari și mici găsesc deopotrivă distracții noi în fiecare iarnă.

 

Doaga și cazanul Nimic nou sub soare! Și bunicii noștri își aduc aminte că făceau aceleași tumbe ca și nepoții lor de azi. Nu erau pârtii cu nocturne, dar funcționa totul foarte bine și pe derdeluș. Nu erau clăpari, dar se descurcau chiar și cu opincuțele care înghețau bocnă, peste ciorapii groși de lână. Nu erau schiuri, dar doagele vreunui butoi degradat de gospodină de la statutul de păstrător al murăturilor și aruncat în pod se puteau lustrui și folosi pe post de schiuri… Și cel mai tare de pe pârtie era mărunțelul care reușea să captureze de prin șură cazanul cel de tablă în care mamă-sa clătea rufe, ori vreo covată, ca să se dea șuica în vehiculul improvizat. Desigur că fudulia micului proprietar de vehicul dura numai până ce vreo mătușă „cumsecade” îl ochea și dădea de știre mamei despre pagubă, iar femeia venea ca un leu-paraleu să urechească neastâmpăratul direct în zăpadă și să îl deposedeze de minunea zburătoare, dacă nu era deja stricată… Săniuța sau sanciul? Derdelușul are dilema lui la țară și azi. Una la fel de veche ca aceea cu oul sau găina. Chiar și părerile bătrânilor sunt împărțite când e vorba să spună cineva ce a apărut întâi, săniuța ori sanciul? Unii susțin că a fost sanciul, un fel de sanie rudimentară, tractată de cal, cu care gospodarii cară greutățile mari sau obiectele voluminoase, precum fânul sau lemnul. Câte un moș își dă cu părerea că vreun gospodar, sătul de gura femeii supărate că plodul îi fură covata ca să alunece pe derdeluș, dar foarte înțelegător față de dorința mare a fiului de a se remarca în fața altor băiețași din sat, ar fi făcut copilului un sanciu mititel, care a revoluționat viața de pe derdelușuri. Moșul crede că și simplu fapt că săniuțele de azi au o sfoară de care se trag și nu mânere de împins amintește de sanciul la care se înhămau caii… Există, desigur, și păreri contrare. Că un copil isteț din vechime ar fi legat două bețe cu o scândurică, pentru a-și duce mai ușor frățiorii mici prin zăpadă și că de aici s-ar fi inspirat constructorul primului sanciu. Indiferent însă de adevăr, săniuța a fost un mare progres în jocul pe zăpadă. Epoca de plastic Săniuțele vechi erau în totalitate din lemn. „Ca să alunece bine, tălpile săniuței erau geluite de tâmplarul din sat cum nu se geluia nici stâlpul porții de la biserică. Copiii erau cei mai mofturoși clienți. Pe urmă plozii le frecau cu pâslă aspră, ca să fie perfect netede. Unii le dădeau cu untură sau cu oloi sau purtau după ei o bucată de slănină ca să tot ungă tălpile săniuței. Cică așa prindeau viteză”, își aduce aminte zâmbind Aurel Grosu. Pe urmă, ca să nu se roadă așa ușor și să alunece mai bine fără atâta lustruire, pe tălpile săniuțelor s-a aplicat metal. Pretențiile copiilor s-au mutat de la tâmplar la fierar… Pentru că era muncă migăloasă, se pare, cu timpul au început să fie confecționate săniuțele din fier, doar cu o scândurică deasupra. Și supremația lor pe pârtie a durat până ce, în zilele noastre, s-a descoperit că se alunecă mai ușor pe plastic. „Epoca de plastic” a adus și cele mai neobișnuite modalități de alunecare pe pârtie. Săniuța clasică sau strămoașa ei, covata, au fost înlocuite ieftin și rapid cu ligheanul de plastic sau cu un fel de covățele special turnate în plastic pentru așa ceva. S-a mai pornit la vale pe pârtii cu mușamale, cu pungi din plastic obișnuite, cu capacele de la butoaiele de plastic pentru murături sau chiar cu capacele de la grupul sanitar… Nu prea contează ce e bucata din plastic cu pricina, important este să alunece bine. Ultima modă Moda (ca și comoditatea) și-au spus însă cuvântul atunci când schiul și săniușul au devenit la fel de populare și printre adulți, ca și printre copii. Pe vremuri, gospodarii și gospodinele nu mai ieșeau pe derdeluș. Acum, adulții, mai ales orășenii, abia așteaptă să alerge spre munte și să se simtă la fel de fericiți ca și micuții din jurul lor. Și pentru că unora le e mai greu să urce dealul ca să schieze ori pentru săniuș, sau pur și simplu pentru că nu au derdeluș pe străzi, câte o săniuță sau chiar câte un schior curajos a râvnit să fie tras de căruță ori de mașină, cam ca schiorii acvatici, direct pe străduțele mai puțin aglomerate. De curând, ceea ce părea doar o compensare citadină pentru lipsa pârtiilor și distracției aferente s-a transformat într-un nou sport neconvențional. Turiștii l-au numit „schi la coardă” și au mutat moda din oraș la munte. Acum se schiază mai ales la remorca unui autovehicul. Iar acesta nu poate fi o rablă de Dacie veche, ci musai un bolid de teren de multe zeci de mii de euro. Pentru că scopul e același ca pe vremea când bunicii erau copii pe derdeluș: sa fii cel mai tare de pe pârtie…