Tălmăcind din Psaltire…

Lumea crede că eu am încetat să exist, dar eu simt că este altfel și că inima mea bate puternic. Îmi doresc să explorez căi nebătătorite până azi și știu că Dumnezeu nu mă va lăsa să nu știu cum arată adevărata lumină. Poate m-am înșelat imaginându-mi că darul meu cel mai de preț este suferința care mi-a fost dată. Dar dacă niciodată nu ți se dă ceea ce nu poți duce, știu că am avut putere să mă ridic și să privesc stelele. Niciodată nu voi uita chipul țigăncii tinere care mă ridica în brațe din pat și îmi umezea buzele cu apă (o chema Stela, avea nume predestinat), nu voi uita privirea bătrânei tălmăcind din Psaltire în nopțile în care de la minus până la plus infinit se răzvrătea doar durerea.

 

Nu voi uita femeile care mureau sfâșietor după ce cu o zi înainte le auzisem hohotul de râs, ca și cum s-ar fi agățat cu un fir de argint de axa fragilă a lumii. Da, Doamne, Dumnezeule, niciodată nu voi uita că a fi om înseamnă să pui pasiune în ceea ce ți-a fost hărăzit să faci, nu voi uita că fără flacără cuvintele mele devin rodul unei ființe care nu mai există, deși Dumnezeu mi-a dat șansa de a supraviețui anume pentru a scrie despre bunătatea de dincolo de aparențe! Dacă e adevărat că fiecare dintre noi avem câte o stea, eu am aflat că darul meu cel mai de preț este suferința care mi-a fost dată, altfel cine i-ar mai înțelege pe cei care, asemenea mie, trăiesc luni de coșmar? Adevărul meu rezultă din încercările vieții, școala mea cea mai importantă îmi este dată de existență. Știu că în clipa asta, pe paturi de spitale, se zbat mii de suflete și, dacă nu pot să mă rog pentru ele, cel puțin pot să scriu cu gândul că Dumnezeu se va îndura să le ușureze povara.