Dobrin

Sunt înlăcrimat. Sufletul meu oftează. Durerea poartă chipul lui Nicolae Dobrin, inima îmi este îndoliată. Încerc să-mi stăpânesc plânsul, dar mă simt chinuit de amintirea magnificului care a fost Prințul din Trivale. Am crescut cu el în suflet și l-am considerat magicianul mingii de fotbal. Am cunoscut mari fotbaliști, dar niciunul nu a strălucit în viața mea ca Dobrin.

 

Acum, când scriu aceste rânduri, îmi amintesc că, după meciul cu Cehoslovacia, cântam alături de zeci de mii de oameni un cântec dedicat Gâscanului: „Ce ne facem, oameni buni, /Cu acest Dobrin /Care-ascunde mingea /de n-o mai găsim?”. Cum să nu plâng când știu că Prințul din Trivale nu mai este? Cum să nu-mi sfărâm liniștea în lacrimi acum când conștientizez faptul că el a fost idolul rebel al tinereții celor de vârsta mea? Dobrin, unicul, alesul de Zeul fotbalului să fie delir pentru milioane și milioane de fani, vis frumos și lacrimi înecate în hohote de plâns. Dobrin a avut stil, el valsa pe o melodie celestă când a-vea mingea la picior, iar ea se lăsa în voia lui, grațioasă și sublimă, era ademenită de vrăjitorul cu ochii albaștri și chiar îl iubea… Dobrin a fost un mare nonconformist, el știa bine că este mai presus de sisteme sociale, de ideologii, trăia pentru că i-a fost dat să tră-iască liber, neîncorsetat în gâlceava pământeană a po-liticului, care macină sufle-tul omenesc, el știa că sis-temele pier, dar că sufletul omului vrea bucurii. Și s-a dăruit oamenilor pentru ca ei să se bucure. Am aflat vestea morții lui și Gâscanul ne-a tulbura iar. Cu toții voiam să-l știm la Pitești, să-l vedem din când în când pe sticla ecra-nelor de televizor și să-i au-zim glasul. Să ne spună el ce este fotbalul și ce înseam-nă o minge de fotbal. Fantas-ticul Dobrin ne-a lăsat cu lacrimile și cu cea mai fru-moasă poveste despre fotbal. La difuzorul de acasă, era prin anul 1963, am auzit pentru prima oară numele unui copil de 15 ani, care avea să devină un fenomen în fotbalul românesc și eu-ropean. Numele acelui puști cu driblinguri și fente nău-citoare era Nicolae Dobrin. Copilul-minune al Piteștiu-lui și adoptat de întreaga țară – Prințul din Trivale. Aici și acum nu vreau să vor-besc despre amărăciunile lui, a avut parte de mari ne-dreptăți și i s-a frânt elanul când nu a fost lăsat să joace la Real Madrid, după un fantastic meci la Pitești cu Marele Real. Nu voi aminti de ceea ce a simțit când un constipat antrenor al națio-nalei României Angelo Ni-culescu, nu i-a permis să joa-ce în „groapa cu lei” de la Guadalajara din Mexic (1970), împotriva Braziliei, Angliei și Cehoslovaciei, pentru că Dobrin, nu era do-rit de colegii săi de echipă națională de la Dinamo. Nu mai insist asupra faptului că a fost lovit în lift de către u-nii dintre componenții lotu-lui de atunci. De ce să-i tul-bur liniștea cu amintiri du-reroase? Dar nu pot să tac după ce am aflat că cel mai mare fotbalist al secolului XX a fost numit un alt fotbalist, ce-i drept, colosal, dar nu fantastic ca Nicolae Dobrin. Nicolae Dobrin nu a avut egal și nimeni nu-l va putea concura în sufletul meu ca fotbalist. Adio, Gâscane, a-dio Prințule din Trivale, a-dio Magnificule, adio Magi-cianule! Mă reculeg în la-crimi și-ți voi păstra în me-morie amintirea. Știu că a-colo, sus, printre îngeri, vei fi cel mai frumos înger. Din această zi, soarele va fi o minge de fotbal. Adio, Nicolae Dobrin!