Toader Hrib – 110 ani

Era o dimineață frumoasă de vară a anului 1897, mai pre-cis 22 iunie. Gheorghe Hrib, gospodar arborean, cu casa pe Ciuporniță, își pregătea furca și grebla ca să meargă la strâns fân în Dealul Țapului. Se gândea la Maria, soția lui, care era „grea”, în ultima lună, și care se cam foise în pat toată noaptea, ba chiar oftase din când în când. Nu pusese calul la căruță, când Maria a ieșit din casă și i-a spus că merge și ea la strâns fânul.

 

Gheorghe s-a uitat lung la ea și i-a spus să rămâie acasă. Dar cum să reziști rugăminților ei? Mai ales că el considera că într-o zi așa de frumoasă va lua și ea o gură de aer și-apoi plim-barea îi va face bine. Zis și fă-cut. A urcat-o în căruță cu greu și-au pornit la drum. De-abia ieșiseră din toloacă, în Dealul Țapului, când Maria a scos primul țipăt. A spus c-a fulge-rat-o peste șale și parcă prun-cul a bătut-o cu picioarele. Gheorghe a-nțeles repede, a-n-tors căruța cu repeziciune și s-a dus direct la moașa satu-lui. Au ajuns la timp. După ce-au dus-o în casă, n-a trecut nici jumătate de ceas și de-acolo a răzbătut un țipăt de copil. Gheorghe a tresărit bucuros pentru că a înțeles că este băiat. Moașa l-a chemat și i-a arătat un copil dolofan, cu niște ochi mari, albaștri. Și așa a intrat în această viață Toaderi Hrib, poreclit mai apoi „Garuță”, poreclă cu care a trecut la cele veșnice după 93 de ani. Copilăria și-a petrecut-o la fel ca toți copiii români de la sfârșitul secolului 19 și înce-putul celui următor. A urmat cursurile școlii primare, apoi gimnaziul, unde a absolvit șapte clase. Demn de remarcat este faptul că tatăl său, după declarația lui Toaderi, deși nu știa carte, avea un deosebit respect pentru știința de carte. Dovadă erau cele aproape 200 de cărți ce le avea în casă și, mai ales, faptul că a vrut ca odrasla sa să învețe carte. Anii au trecut cu repeziciune. Ba-dea Toaderi Hrib a suportat cu stoicism vicisitudinile vieții. A trecut prin focul celor două războaie mondiale, dar nu s-a lăsat doborât. A muncit me-reu și din greu, știind că nu-mai astfel va birui. Adversar neîmpăcat al tutunului, al alcoolului și propovăduitor al bunelor moravuri, a participat la diferite congrese ținute la Cernăuți sau la București. În câteva rânduri, între anii 1930-1948, se va afla și la con-ducerea comunei în calitate de primar, iar ca membru al con-siliului de conducere al pri-măriei a fost chiar mai mulți ani. O viață întreagă badea Toaderi Hrib a observat totul, a notat, a păstrat cu sfințenie: oamenii cu obiceiurile lor, jocurile copiilor, viața satului, obiceiurile străvechi, defec-tele oamenilor. Absolut nimic n-a scăpat ochiului său critic, de observator fin, dar totuși îngăduitor, atunci când era cazul. Nu s-a mulțumit numai să observe. Credem c-a fost primul om din satul nostru, și nu numai de la noi, care și-a dat seama că foarte multe lucruri se vor pierde odată cu trecerea timpului, că peste ani urmașii noștri nu vor ști multe lucruri. Tocmai de aceea a și strâns. A colindat satele din jurul localității noastre și a cumpărat, acolo unde i s-au cerut bani, obiecte din gospo-dăria țăranului. Și-așa și-a încropit muzeul lui, căruia îi spunea cu mândrie deosebită „muzăul meu”. Acest muzeu a fost rodul strădaniilor de-o viață ale acestui țăran auto-didact, el continuând munca depusă de tatăl său. Pasiunea pentru strângerea și conser-varea lucrurilor vechi era moștenită în familia hribe-nilor ca o poruncă sfântă. Toaderi Hrib ne-a mărtu-risit că încă de pe la 1700 se afla în posesia familiei sale un mic tezaur format din diferite obiecte, printre care se găseau și diferite ustensile din gospo-dăria țăranului român, arme, bani vechi etc. Pline de haz, dar și de o puternică învățătu-ră, sunt paginile cărții sale „Cronica de la Arbore” în care el descrie fascinația ce-o avea asupra lui și fraților săi acea „ladă fermecată în care moșul (și mai apoi tata) țineau como-rile familiei”. Nu mai punem la socoteală de câte ori au fost bătuți crunt pentru încălcarea poruncii de a nu umbla în acea ladă, încălcare făcută de niște copii care, la acea vârstă fragedă, nu-și puteau da seama de valoarea obiectelor din ladă. O mare parte din obiecte și ma-teriale, alături de unele manu-scrise, s-au pierdut cu ocazia celor două războaie mondiale și a perioadei în care a fost la pușcărie (în perioada colecti-vizării). Dar el a perseverat după ieșirea din închisoare. A continuat să strângă picturi, obiecte de cult, obiecte cas-nice, unelte agricole ieșite din uz și tot ce considera el că este demn de a sta în vitrina unui muzeu, spre a fi văzut de să-teanul dornic de-a vedea ceva nou și interesant, după cum afirma chiar el. Chiar după al doilea război mondial, a încer-cat să obțină aprobarea oficia-lă pentru a deschide un muzeu în locuința sa. Dar n-a reușit. De fapt, nici nu se putea vorbi de un muzeu, ci de o colecție personală, familială. Pe la începutul anului 1966, o parte din colecția sa a fost cumpărată de Muzeul Ju-dețean Suceava, o serie din aceste obiecte găsindu-și locul binemeritat în vitrinele aces-tuia. Anul 1966 va fi anul în care, în sfârșit, se va semna actul de naștere al acestui muzeu. Cu avizul fostului Comitet raional de partid Rădăuți, Comitetul Regional de Cultură Suceava autorizează pe Toader Hrib să pună la dispoziția celor interesați colecția sa. Tot în acel an va trece și la etichetarea obiectelor din muzeu, iar pe fațada casei sale se va pune o placă pe care va scrie MUZEU. Jurnalul de vizitatori stă mărturie faptului că anual mii de vizitatori de pe toate meridianele lumii trec pragul acestui muzeu. Jurnalul de impresii, un alt document al muzeului, prezintă foarte plastic modul în care acești vizitatori apreciază munca titanică depusă de fondator, precum și ceea ce se află în el. La sfârșitul anului 1979, jurnalul înregistra aproape 70.000 vizitatori, în 13 ani de existență. Sugestive sunt cuvintele poetului Marcel Mureșeanu, care arăta că sunt mu-zee cu faimă în județul nostru și în țară, având la dispoziție numeros personal, calificat și retribuit de stat, care nu înregistrează un număr așa de mare de vizitatori într-un an, adică 6.000. Sunt cuvinte care spun enorm despre activitatea depusă de badea Toaderi Hrib, comparată cu a altor muzee, și care nu mai necesită comentarii. Și pentru a ilustra sugestiv cele afirmate mai sus, vă spunem că în anul 1974 sau 1975, Toaderi Hrib a primit o scrisoare din Australia pe care, la destinatar, scria doar atât: Toaderi Hrib – România. Ei, ce ziceți de acest lucru?! Ne pare sincer rău că nu vă mai poate primi la muzeu badea Toaderi Hrib. Pe când trăia, după ce-ați fi vizitat biserica Arbore, ctitoria lui Luca Arbu-re cel Tânăr, pârcălab de Suceava, fiul lui Arbure cel Bătrân, pârcălab de Neamț, v-ați fi îndreptat pașii spre „muzăul lui”. Panglica de asfalt a șoselei vă conduce direct la mu-zeu. Observând că se apropie un vizitator, badea Toaderi Hrib ieșea repede în cerdac. V-ar fi apărut ca un bărbat înalt, spătos, cu niște ochi senini, albaștri, larg deschiși, parcă pentru a nu scăpa nimic din ceea ce vedea și pentru a cuprinde întreaga lume în ei. Neapărat era îmbrăcat în frumosul costum național, la care ținea enorm. O clipă ați fi fost tentați să credeți că vă aflați în fața unui dac coborât de pe columnă sau că este un arcaș de-al lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Însă aveați în fața Dvs. un stejar destul de bătrân, deși nu arăta încă, dar falnic, cu rădăcinile adânc înfipte în pământul în care se odihnesc oasele înaintașilor noștri. Cu o voce molcomă, v-ar fi urat: Bine ați venit! Și v-ar fi cerut permisiunea să vă arate o parte din „minunile” care se aflau în curtea și în… muzăul lui. Vizitând și ascultând glasul lui curgând domol ca apa unui izvor cristalin sau strecurându-se ca zefirul printre frunzele arborilor, n-ați fi sesizat când a trecut timpul. Însă n-ați fi regretat c-a trecut așa repe-de, pentru că a fost cu folos. În cazul în care ar mai fi avut rezerve în casă, var fi servit cu un pahar din renumitul lui vin din fructe de livadă sau din „morodini” (coacăze), vin pe care-l pregătea personal. La plecare v-ar fi petrecut politicos până la poartă, v-ar fi rugat să nu uitați ceea ce-ați văzut pe la el, să spuneți și altora ce-ați văzut și… să mai reveniți. Va sta cu mâna ridicată în semn de salut până ce v-ați fi pierdut după cotul uliței. Întotdeauna regreta faptul că-i plecau vizitatorii, dar rămânea cu credința fermă că alți vizitatori îi vor călca pragul. Ne-a mărturisit cândva, cu deosebită nostalgie, că-i părea că fiecare vizitator lua la plecare ceva din el, iar fiecare vizitator nou parcă-l întregește. Mulți, foarte mulți din cei care-i trecuseră pragul, au revenit în anii următori. Dar… …nu mai este! Avem impresia c-a plecat acolo, Sus, pentru a mulțumi bunului Dumnezeu pentru că l-a ajutat să-și îndeplinească visul lui și al neamului său, anume acela de a avea un muzeu. Și, de ce nu?, poate pentru a pune și acolo bazele unui adevărat muzeu pentru cei care vor veni după el. Prof. GH. DOLINSKI