Zilele Dochiei

Înainte de creștinism, românii au avut și ei zeitățile lor ce au figurat într-o societate arhaică, bine și precis înregistrate în mitologia carpatică, Dochia fiind unul dintre aceste personaje. Dochia era o reprezentare maternă și agrară, care, ajunsă la vârsta senectuții, murea și renăștea simbolic la 9 martie. Prin manifestările sale, ea amintește de un străvechi calendar lunar, în care îndeplinea rolul Zeiței Mamă (Terra Mater) și își făcea prezența într-un ciclu de mai multe zile (1-9 martie, Zilele Dochiei), un timp sacru dedicat reînnoirii simbolice a timpului în prag de primăvară. Dochia este un personaj păgân, figurând mereu sub această identitate spirituală, dar, la un moment dat, în creștinism, a preluat numele de la mucenița Eudochia din calendarul ortodox (Eudochia = binevoitoarea).

 

În calendarul popular, acest personaj nu apare niciodată sub titulatura de sfântă, ci simplu Dochia sau Baba Dochia, tradiția noastră acordându-i nouă zile destul de nestatornice, cu vremea schimbătoare, aspect prin care era figurată și viața omului, plină de necazuri. În tradiția populară carpatică, Dochia este înfățișată ca o babă răutăcioasă, o cloanță mereu în conflicte cu nora sa, iar prin cojoacele pe care le îmbrăca și dezbrăca simboliza tocmai renovarea timpului calendaristic, iar moartea sa la 9 martie (echinocțiul de primăvară în calendarul iulian) marca simbolic moartea anului vechi și renașterea unui nou an. Chiar dacă Dochia este un personaj hidos și destul de ca-pricios, care nu cadrează cu imaginea comportamentală generală a românilor, totuși ea a fost favorizată de tradiție prin faptul că era sărbătorită la debutul sezonului de renaștere a naturii, chiar înaintea altor divinități (Alexie, Sângeorge). Legendele a-parținătoare Dochiei sunt destul de multe, cert este că prin imaginația orală suntem plasați în arealul unui sat pastoral montan, iar scenariul întâmplărilor și în mod special conflictele dintre babă și noră scot în evidență opoziția dintre timpul vechi și cel nou, dintre frig și căldură. Anumite elemente ce apar în povestirile Dochiei (fragii copți, spălatul lânii la râu, urcatul oilor pe munte) anunță de fapt timpul cald ce se întrevede într-un viitor foarte apropiat. Se pare că zeitatea Dochia a fost percepută ca un personaj bipolar destul de ambiguu, însumând două fețe ale naturii, iarna și vara, aflate mereu în opoziție, dar mai degrabă baba este un fel de patron al iernii, iar nora un simbol al primăverii. Într-o legendă bucovineană se arată că Martie, sătul de capriciile Dochiei, încălzește vremea determinând-o să urce cu oile pe munte, baba lepădând pe rând cele nouă cojoace, dar, în a noua zi a urcușului, Martie răcește brusc vremea, înghețând-o și transformând-o într-o stâncă, aspect consemnat și de Dimitrie Cantemir. După zilele Dochiei urmează cele ale moșilor, zile ceva mai călduroase, dar trecerea către primăvară se face treptat prin așa-zisele „zile împrumutate”, cunoscute în calendarul popular ca fiind zilele ciocârliei, sturzului, mieilor, cocostârcului, cucului, berzelor etc. În final, după moartea Dochiei, vremea caldă iese triumfătoare, deoarece, odată cu echinocțiul de primăvară, ziua începe să crească în detrimentul nopții. În spectaculozitatea dramatică a reînvierii naturii la viață, credința populară a avut o încredere oarbă în atotputernicia unei zeități, care, după vechile mentalități, de dinainte de creștinism, făcea și desfăcea legile naturii într-un sezon anume, în interesul naivului credincios, așa după cum putea omul să-și explice realitatea naturală de la începutul lunii martie.