În analiza și descifrarea unor fapte, întâmplări și evenimente, îndeosebi asupra acelora cu un impact politic major, privind soarta unui popor, nu suntem dispuși să acordăm credit celor umili și mulți, despre care există tentația de a-i vedea ca pe o masă amorfă, greu de a fi pusă în mișcare, bună de a fi manevrată după interese de moment. Dacă în Unirea Bucovinei cu România lucrurile nu ar sta și altfel, s-ar crede că actul Unirii a fost făcut de o mână de entuziaști, vârful de lance al intelectualității românești din Bucovina, și i-am da întru totul dreptate lui N. Iorga, cel care a făcut atât de mult pentru trezirea conștiinței naționale la românii bucovineni, prin remarca: „în Bucovina, ca de altfel și în Basarabia, a fost un act restrâns de unitate națională, fără avântul acela romantic în sufletul tineretului bucovinean”.
Două întâmplări și luări de poziție a doi țărani, foști primari în Mitocu Dragomirnei, vin să restabilească un adevărat rămas ascuns, potrivit căruia și poporul face istorie. Prima, se referă la cererea expresă a locuitorilor de lângă granița impusă încă din 1774, adresată Guvernului României, de a-i lăsa să treacă granița, ca să scape de greutățile războiului și de ocupația rusească, așteptând „grabnic răs-puns la mâna primarului Costachi Morariu, la gara Burdujeni”, de unde vedem că și pentru bucovineni „soarele răsare de la București”; a doua consta în afirmația directă și tranșantă a lui Emilian Coclici, transmisă nouă, tuturor, de Victor Morariu: „Să știu bine că trag în plug pentru România mea, mai bine așa, decât să fiu domn și slugă la neamț”. Dar dacă vrem să vedem acea tinerime studioasă, avântată și romantică, acea intelec-tualitate care n-a făcut pactul cu diavolul, trebuie să avem în vedere două instituții din Suceava, devenit centru ale românismului din Bucovina: Liceul Greco-Ortodox (actualul Colegiu Național „Ștefan cel Mare”) și So-cietatea „Școala Română”. Vom cita din ra-portul generalului Fischer, supranumit „călăul Bucovinei”, în care se arată: „În Suceava însă mișcarea românească e vie. Intelectualii români, fără deosebire de starea socială, și anume preoții, învățătorii, de toate categoriile, proprietarii mari, studenții, avocații și func-ționarii statului sunt români fanatici. În nici un intelectual din Suceava nu se poate avea încredere. Preoții români din județul Suceava sunt în întregime români iredentiști”. Acum și aici, nu-i luăm în calcul pe unii aserviți Im-periului până la greață, grupați în jurul ziarului „Viața Nouă”, de orientare imperială, adus de la Cernăuți la Suceava. Unirea Bucovinei cu România a fost pre-gătită cultural și ideologic prin „mișcarea pentru tricolor”, comemorarea a 400 de ani, în 1904, de la moartea lui Ștefan cel Mare, participarea a 2000 de bucovineni la jubileul de 40 de ani de domnie a regelui Carol I, vizitele reciproce, legăturile științifice și culturale cu românii din Regat etc. În sfârșit, trebuie spus că nici guvernele de la București nu au fost pasive la ampla mișcare de redeșteptarea națională din provinciile românești, aflate sub stăpânire străină. În timpul Primului Război Mondial, guvernul român i-a ajutat pe toți românii refugiați din Bucovina în Regat și i-a folosit în diverse servicii și misiuni, dar cei mai mulți s-au remarcat pe front, iar unii dintre ei, asemenea lui Ion Grămadă de la Zaharești, au murit pe front pentru România Mare. Și acum, înainte de a derula filmul eve-nimentelor care au culminat cu actul din 28 noiembrie 1918, se cuvin câteva cuvinte despre Bucovina ca realitate geografică și ca spațiu istoric românesc, în ideea că diverși „guriști” de prin cele televiziuni nu vor mai spune că Bucovina e tot nordul Moldovei, incluzând și județul Botoșani și nici că e Țara de Sus a Mol-dovei, cum, din păcate, întâlnim la fețe cinstite, cu pretenții. Vom spune că, geografic, Bucovina ocupa partea de nord-vest a Moldovei, fostele ținuturi ale Sucevei și Cernăuților, ocupată de Imperiul habsburgic încă din toamna anului 1774, prin procedee neorto-doxe, folosind mita, șantajul, crima, minciuna, amenințarea, lingușirea, mă rog, tot arsenalul de metode, obținând de la Imperiul Otoman ceea ce ar fi trebuit să apere cu îndâr-jire. Noua achiziție teritorială a purtat mai multe denumiri, între care „Moldova Imperială”, „Cordun”, ca apoi să se cheme, cu un termen slav, „Bucovina”, „Țara Fagilor”, care s-a impus pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Departe de a fi repre-zentat numai o perioadă de progres, stăpânirea străină de 144 de ani a însemnat schimbarea compoziției etnice – 12 etnii și 10 religii –, iar românii au ajuns mi-noritari în propria lor țară. Imperiul dualist austro-ungar din 1867 era în pragul anarhiei și prăbușirii în toamna anului 1918, atât din cauza înfrângerilor de pe front, cât și a luptei naționale a popoarelor din interior. În aceste condiții, apare la Cernăuți, începând cu 22 octombrie 1918, primul număr al gazetei „Glasul Bucovinei”, ziarul unirii, iar pe 27 octombrie 1918 se întrunește în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți Adu-narea Reprezentativă (Constituanta), avându-l ca președinte pe Iancu Flondor, care declară: „o iobăgie de aproape un secol și jumătate… e pe sfârșite”; socialistul George Grigorovici spune printre altele: „…Bucovina trebuie res-tituită patriei”. Din Moțiunea Constituantei reținem hotărârea de unire cu România și punctul 4: „Cons-tituanta respinge cu hotărâre orice încercare de a ținti la știrbirea Bucovinei…”. Adunarea Constituantă și-a desemnat Consiliul Național, compus din 50 de membri, cu Iancu Flondor președinte și Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu, vicepreședinți. Consiliul Național Român din Bucovina a stabilit convo-carea Congresului General al Bucovinei pentru data de 28 noiembrie 1918, care să decidă viitorul provinciei și a intrat în legătură cu Guvernul României, aflat încă la Iași. Orice încercare a guvernului austriac împreună cu ucrainenii care voiau o Galiție de vest, înglo-bând Bucovina, la care a subscris și românul trădător Aurel Onciul, a fost sortită eșecului, deoarece CNR a cerut intervenția armatei româ-ne, care curăță provincia de trupele ucrainene. Într-o atmosferă de liniște, pe 28 noiembrie 1918, la Cernăuți, în Sala Sinodală a Palatului Mi-tropolitan, s-au deschis lucrările Congresului Ge-neral al Bucovinei (99 reprezentanți ai populației Bucovinei, invitații minorităților și delegații Basarabiei și Transilvaniei) a cărui ședință istorică a fost prezidată de Dionisie Bejan. Congresul a hotărât: „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colaciu și Nistru, cu regatul României”. ION CERNAT
Comentarii