Iubitul meu,

De ziua ta îți doresc ceea ce-mi doresc și mie mai presus de orice, să fim din nou împreună, liberi și fericiți… și cât mai curând. Aș fi vrut ca îmbrățișările, mângâierile și săruturile mele să-ți spună ce nemărginită este iubirea mea, ce pârjolitor e dorul de tine, ce pustiitoare e absența ta și ce vitală este nevoia de tine. La cei 40 de ani ai tăi îți doresc să ai parte de tot ce poate fi mai bun, mai luminos, mai minunat pe lumea asta și-ți urez cu surâzătoare speranță: Mulți ani fericiți! Aș fi vrut să-ți pot face un cadou frumos, dar nu este, deocamdată, posibil. Îți dăruiesc însă, dragul meu, toate gândurile și visele mele, îți dăruiesc tot sufletul meu, devastat de tris-tețe, în care doar dragostea pentru tine a rămas vie, imensă, strălucitoare și îți dăruiesc toate clipele vieții mele de acum, chinuită și sumbră, înseninată doar de speranța revederii noastre și toate clipele însorite, bete de fericirea de a fi lângă tine, care vor veni, care trebuie să vină din nou.

 

Știu că e greu, că e îngrozitor de greu, dar te rog „drăguțule” să ai grijă de tine, pentru că trebuie să rezistăm și să fim puternici, întrucât vom avea nevoie de toate forțele și tot curajul nostru pentru a ne putea reface viața cu liniște, cu mulțumire, cu bunuri și, mai ales, cu multă nesfârșită dragoste. Trebuie să rămânem integri, buni și luminoși, să rămânem încrezători și neclintiți că vom fi iar împreună, nedespărțiți vreodată, trăind fericiți în lumi-nă, în căldura și-n duioșia iubirii noastre triumfătoare. P.S. Îți reamintesc două mici versuri ale lui Machado care exprimă ceea ce vroiam să-ți mai spun: „Vinovat de a fi iu-bit, Azi nu te mai pot uita”. Într-adevăr, Mircea, singura vină pe care mi-o recunosc este aceea dea te fi iubit și de a mă fi bucurat mult, poate nepermis de mult, de dragostea noastră, atât de dulce alinătoare, atât de armonios învăluitoare. Recunosc mulțumită și încântată această vină de care voi continua să mă fac vinovată, cu aceeași deplină mulțumi-re și încântare până la sfârșitul zilelor și nopților mele. Zoia 25 mai 1990 17 iulie, celula nr. 18 Bună dimineața, iubitule! Bat clopotele la Patriarhie… Puternic, încurajator. Este deci ora 7. Îmi voi spune mai întâi rugăciunea. „Rugăciunea pentru noi doi”, din fiecare dimineață. Aș vrea să te strig. Să-ți mărturisesc că mi-am petrecut noaptea cu tine. Și a fost minunat. Dar se aud zgomote pe sală. Se aduce ceaiul. E amiază. Asta înseamnă aici sfârșitul zilei. Pentru că în orele de după-amiază și de seară nu se întâmplă niciodată nimic. Deci a trecut și ziua aceasta fără să ne vedem. Și așteptasem atât de încrezătoare! Toată noaptea ne pregătisem. Îmi împodobisem gândurile cu amintiri îmbălsămate și iluzii diamantin-sclipitoare, îmi cufundasem sufle-tul în tămăduitoarea limpezime a unui vis azuriu pentru a fi suios și senin surâzătoare la întâlnirea cu tine. Îmi odihnisem îndelung degetele de himericele, suave petale ale unui trandafir pentru a le reînvăța gingășia fulgurantelor mângâieri și reinventasem toate pătimașele, tandrele, fantezistele cuvinte de dragoste pentru a le contopi într-o singură, tulburătoare șoaptă: te iubesc… Din nou bat clopotele… Tânguitor, deznădăjduitor. E 5 după-amiază. E ora rugăciunii celei triste. A rugăciunii-plânset surpător. Vor urma dorul și jalea, și bocetul… Vor urma spaima și rătăcirea, și îngroparea, și pustiul. Tu ce mai faci, iubitule? E seară… Începe să se-ntunece… Zoia Îți vine sau nu să crezi, aceste fascinante și magnifice epistole au fost scrise de Zoia (intelectual rasat, discret și de mult bun simț, matematician de elită) din pușcărie, către soțul iubit. Îți vine să crezi? Scrisorile (și e o întreagă corespondență) pot ilustra, mai mult decât onorabil, orișice manual de dragoste… obligatoriu ca studiu! Spre învățătură, sporire și uimire bună. Păcat de istoria ticăloșită… (D.B.)