Pelerini prin nordul bucovinean

Participarea la Salonul Internațional de Carte Românească, ediția a V-a, de la Cernăuți a fost, și în această toamnă, o adevărată incursiune, nu numai într-o altă țară – deși în aceeași Bucovină a sufletului nostru –, dar și în apele vremilor trecute care se tulbură amintitor de fiecare dată când pășim prin acele locuri. Totul a fost organizat cu dăruire și iscusință, gazdele – Editura „Alexandru cel Bun”, condusă de acad. Alexandrina Cernov, secondată de Ilie Luceac și Vasile Tărâțeanu și alte ajutoare –, arătându-se tot mai specializate în „meseria” de-a fi gazde, oaspeții, mai puțini ca altădată (căci, de pildă, viza pentru Ucraina costă mai mult decât viza de Canada!) dovedindu-și tot mai mult „calificarea” de a fi devotați participanți și colaboratori ai acestei manifestări; programul fiind bogat, variat și interesant, cărțile prezentate îndeplinindu-și rolul de-a realiza transmisia culturală dinspre țară către marginea de sus a românității, colocviul – dens și greu de încheiat etc. Toate acestea vor fi fost deja pe larg prelevate reportericește de către alți vrednici meseriași ai condeiului gazetăresc. Ca atare, mie-mi rămâne rostul de-a selecta niște accente mai speciale,pe care le-am simțit demne de subliniat.

 

Astfel, vizitarea mănăstirii Bănceni a însemnat pentru cei prezenți o experiență deosebită, căci am descoperit acolo un topos unde sacralitatea se relevă într-o lucrare ziditoare specială. Început după 1990 și construit pe loc gol în doar patru ani, acest așezământ este azi unul grandios, comparabil cu străvechile mănăstiri ale Bucovinei. El cuprinde o incintă armonios organizată arhi-tectural, ca o curte domnească, în care își află loc clădiri impunătoare, o biserică superbă și dotată cu o podoabe impresionante (cel mai mare candelabru aurit și cel mai mare clopot pe care le-am văzut vreodată!), clădirea ce adăpostește chiliile unde viețuiesc multe zeci de călugări, spațiul de oaspeți (primiți mereu generos și fără discriminare!), o poartă înaltă, sculptată în fier forjat ce pare a fi decorul unui film de epocă cu palat imperial și, mai ales, clădirea orfelinatului mănăstirii ce poartă numele familiei Jar, adică familia înteme-ietorului și animatorului acestei întregi zidiri, preotul Mihai Jar, cel ce a știut să bată pe la nenumărate uși și să convingă atâta lume să-l ajute în ridicarea acestei minuni vizitate azi de zeci de turiști. In acel orfelinat sunt adunați copiii defavorizați ai Bucovinei detrunchiate, în număr de 180, toți îngrijiți și hrăniți exemplar, îmbrăcați curat și elegant, cazați în camere dotate cu tot confortul modern, fiecare aflată în grija unei măicuțe blânde și iubitoare, cu jucării frumoase, cu mobilier și covoare ce creează o plăcută intimitate, cu băi faianțate și cu instalații moderne de încălzire, și mai ales, crescuți și educați în spirit creștin. Acolo am fost înconjurați de acești copii, iar aceia dintre noi aplecați către dialogul, nu numai literar, ci și omenesc și cu darul comunicării cu cei mici, am trăit experiența unică a unei întâlniri calde cu sufletele pure, fragile și atât de receptive ale acestui tip de copii, cărora nu le lipsește nimic acolo decât afecțiunea părintească. Dar mai întâi de toate ne-am adunat cu toții în marea și strălucitoarea biserică unde, înconjurată de flori bogat și edenic parfumate (crini, orhidee ș.a.), se află pe un altar somptu-os și central, icoana făcătoare de minuni a Mai-cii Domnului de la Boian, aceea despre care am scris și în alte rânduri. Acolo, dând ascul-tare unui impuls lăuntric spontan, ne-am prins de mâini (dându-ne deodată seama că eram adunați laolaltă „reprezentanți” spirituali ai multor părți de românitate, de parcă ne selec-tase și ne trimisese cineva special pentru asta!) și ne-am rugat pentru refacerea unității acestui neam, atât de dăruit, dar și atât de încer-cat. Ruga ad-hoc a fost ros-tită de inimo-sul nostru con-frate cernău-țean Vasile Tărâțeanu (despre care se spune că are o inimă mai mare de-cât ființa lui!), iar curgerea ei, pe loc alcătuită și atât de armonioasă, a putut da samă despre iscusința și harul glasurilor poetice ale acestui neam, de azi ca și de altă dată, dar și de gra-vitatea suferinței noastre cronice colective. Mărtu-risesc că eu m-am rugat nu numai pentru a-ceastă refacere a unității concrete, ci și pentru una mai profundă, aceea de conștiință și pentru dispariția acelei veșnice dezbinări și dihonii din totdeauna din sânul nostru, ce adesea zădărnicește din interior atâtea posibile mari reușite. Drept dovadă, faptul că până și acest Salon ajuns la ediția a V-a, ce s-a învederat a fi un eveniment spiritual românesc de mare importanță și vibrație, ce a consumat un enorm efort din partea tuturor celor implicați, a fost ocolit și chiar contestat de către unii dintre conaționalii cernăuțeni, din cauza veșnicei tendințe de a pune motivele personale (poate adesea îndreptățite!), înaintea celor generale. Cetatea Hotinului și-a revelat, iar și iar, chiar și în decorul aspru al unei zile de iarnă tim-purie, contururile solemne și impunătoare și parcă ireale, ce stau de veacuri mărturie a epocii ștefaniene, adică un episod de glorie al nea-mului nostru, și admirându-i măreția cople-șitoare, cei prezenți au putut înțelege mai bine ca oriunde de ce la competiția televizată Mari Români a ieșit biruitor, ca și odinioară contra oricăror adversari, Măria sa Ștefan Vodă. Asta, chiar dacă, acolo, la Hotin nici o inscripție nu indică și nu explică, denotativ și concret, isto-ricul acestei cetăți, ci doar statuia unui oștean din vechimea altei armate poate avea doar un rol de sugestie indirectă a unei explicații istorice. Toate laolaltă au conturat o manifestare tot mai bine articulată și mai importantă în de-mersul de a contribui la dăinuirea spiritului românesc pe aceste locuri; o victorie a cărții și spiritului românesc, după atâtea decenii în-tunecate de urgie, prigoană și oprimare (și chiar suprimare!) a românilor în acest oraș cu înte-meiere românească și atestat de pe vremea lui Alexandru cel Bun, de unde și numele simbolic al editurii organizatoare, care, după cinci ani de la inițierea acestor saloane, se dovedește a fi mult mai mult decât o simplă editură privată, ea asumându-și rolul de a suplini inexistența unei instituții culturale de largă anvergură.