Cine mai crede că între evenimentele din Republica Moldova (referendumul din Transnistria, declarațiile președintelui Voronin, categorice și tranșante, precum că Republica Moldova nu se va uni cu România nici dacă va intra în UE) și cele ale iredentiștilor și separatiștilor secuio-maghiari din inima țării nu este nici o legătură, se înșală amarnic, iar dacă persistă în această greșală, ori e atins de sindromul trădării (se poartă ca o floare la butonieră!), ori suferă de tembelism democratic euro-atlantic. Cei care sunt bântuiți de fantasmele hungarismului au avut totdeauna pe cineva în spatele lor: în 1940, când s-a cedat Ungariei hortyste o bună parte din Ardeal, au avut în spate Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini, iar după al doilea război mondial, în ciuda „frăției” dintre țările cu democrație populară, socialiste, Un-garia a agitat permanent problema Transilvaniei, a etnicilor maghiari, având în spate URSS și, apoi, Rusia. Urmărind în timp relațiile româno-maghiare, vom observa că, ori de câte ori s-a pus de la București problema Basarabiei, ungurii au ridicat problema Transilvaniei și n-o făceau de capul lor, nu că nu i-ar fi dus capul, ci pentru că erau incitați, urmărindu-se potolirea și stingerea „conflictului” teritorial dintre România și URSS.
Ani de zile am fost îndoctrinați cu prietenia dintre popoare, dintre români și unguri, por-nindu-se de la ideea că oamenii muncii nu au ce împărți, nu au sau au stins motivele de dis-pută și nemulțumire. Tema creștină a iubirii aproapelui a fost transpusă în ideologia și morala proletară, însă numai unii au înțeles că trebuie să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, dar nu mai mult! Într-o mai veche discuție care ușor a alunecat spre raporturile româno-un-gare, am spus, și nu mă dezic, că, la nevoie, pot crede în prietenia româno-maghiară, invers niciodată. Afirmația mea se baza pe faptul că nu avem în comun cu ungurii decât două însușiri: a) ne încălzim la același soare și b) mâncăm sărat. Dacă cineva crede că, având atât de puțin în comun, se poate construi o prietenie și o frățietate, căutate zadarnic la românii ardeleni în cadrul revoluției de la 1848-1849, îl privește, n-are decât să rămână cantonat în această iluzie, dar să nu iasă la rampă, încercând să ne con-vingă pe toți. Așa s-a ajuns ca dintr-un popă reformat să se facă episcop și eroul al revoluției române, deși el a fost și este spion ungur, dușman declarat al românilor și României, care agită permanent și nepedepsit ideea separării și dezmembrării României. Acest popă vrea să joace rolul chibritului care aprinde vâlvătaia, uitând un amănunt nesemnificativ: chibritul arde primul! „Săracul popă”, mă tem să n-o pățească la fel ca Andrei Bathory, cardinalul. După ce comuniștii români și-au dat seama că, urmând linia trasată de Comintern privind dreptul la autodeterminare într-o Românie prezentată ca stat multinațional, se situau pe o poziție antinațională, au pus și problema Basarabiei. În momentul în care s-a pus această problemă, pe vremea lui Hrusciov, U.S. a amenințat cu dezmembrarea României, folo-sind în acest sens Budapesta, lansând zvonuri cum că frontiera româno-ungară ar putea fi revizuită. Distanțarea de Moscova, prin Decla-rația din aprilie 1964, a fost susținută de China, care, prin Mao Tse Dung, declara la 10 iunie 1964 în fața a 32 jurnaliști japonezi: „Teritoriul ocupat de U.S. este prea mare… Ea ocupă multe teritorii străine… rușii și-au însușit o parte din teritoriul României… a venit timpul să se pună capăt acestei situații”. Tot atunci, ambasada Chinei de la București a difuzat o hartă a Româ-niei cuprinzând și Basarabia. Ceaușescu, atât de hulit mai ales de cei care vor să-l uite, profitând de disensiunile dintre URSS și China, nu a încetat să agite, deși consec-vent, problema Basarabiei, ceea ce n-a scăpat presei străine, inclusiv celei din SUA. S-a sus-ținut deschis că nu există un popor și o limbă moldovenească. După evenimentele din august 1968, pe măsură ce se amplifica opoziția față de Moscova, revizionismul maghiar își inten-sifică acțiunea, vorbind de discriminarea mino-rității maghiare din Transilvania. Peste Prut, la incitarea Moscovei, apare lucrarea de mari dimensiuni, semnată de A.M. Lazarov: „Or-ganizarea statului sovietic moldovenesc și problema basarabeană” (Chișinău, 1974, 910 pagini), conținând toate tezele din arsenalul cominternist, afirmând categoric că „Moldova sovietică nu va deveni un teritoriu românesc”. Toate acuzațiile aduse de unguri și Ungaria la adresa României, privind practicarea apar-theid-ului și etnocidului față de minoritatea secuio-maghiară din Transilvania erau susți-nute de Moscova. Manifestările antiromânești ale secuio-maghiarilor, ultima referitoare la aniversarea a 500 de ani de la adoptarea „con-stituției” secuiești, nu au primit o ripostă hotă-râtă de la București. Guvernanți noștri, însu-șindu-și, cu supunere, teza suveranității li-mitate, se scaldă în alianța cu UDMR, acceptând tacit insultele la adresa națiunii române, venite din partea separatiștilor. Afirmația Președin-telui că Harghita-Covasna vor primi tot atâta autonomie cât, spre exemplu, Mahmudia, nu are darul de a tempera elanul separatist care, vorba fostului ministru de externe Ștefan Andrei, are timp, lovește ca apa în dig, cu in-tensitate diferită, dar continuă. Propun dlui Președinte să-l întrebe, pe firul roșu, pe pre-ședintele Bush, ce s-ar întâmpla cu hispanicii sau afro-americanii din SUA dacă ar cere autonomie sau separare totală? Prinși la mijloc, între o Basarabie pe care nu am știut s-o atragem și între revizionismul unguresc, care acționează prin intermediul secuilor (încă de la început, secuii au fost în avangarda ungurilor), vom ajunge să vorbim de o națiune secuiască de limbă maghiară, periculoasă prin poziție geografică, un cancer în pântecele României, și prin origine: 50% sângele secuiesc, lucru demonstrat științific, este românesc. Am ajuns la scadență: plătim nerozia din politica față de românii din Basarabia și față de Rusia, dar și politica prostească de cedare în fața insolenței separatismului secuio-maghiar. Contați, domnilor guvernați pe un ajutor al UE? Oare nu vă este de ajuns ce vedeți la Kosovo și Transnistria? Chiar din gura ministrului de externe, Mihai Răzvan Ungureanu, am aflat pe 11 octombrie a.c. ce era de aflat: Valoarea ajutorului acordat de România Republicii Moldova, din 1993 până astăzi, se ridică la 112 milioane dolari. În loc de comentariu, voi reproduce cuvintele consă-teanului Ifrim, cel care purta „vaporul”, loco-mobila de la treierat. Atunci când voia să arate ceva lipsit de consistență prin puținătate și prin lipsă de însemnătate, rostea sentențios: „Aiasta-i ca cum ai stuchi în Siret ca să se umfle Dunărea”. Banii aceștia, insuficienți și pentru hârtie igienică, e bine să-i compararăm cu cei cheltuiți pentru prea subțirele obraz al francofoniei. E sigur, noi, românii, nu avem un calendar de priorități. ION CERNAT Notă: Cine vrea o confirmare să citească cartea lui Ion Constantin, „Basarabia sub ocupație sovietică de la Stalin la Gorbaciov”, Editura „Fiat Lux”, București 1994.
Comentarii