Uneori cred, abandonând orice speranță, că România nu mai este țara mea, ci o țară în care am nimerit din greșeală. Am intrat, nu demult, mizând pe frumusețea jocului și strălucirea măștilor, am intrat, zic, pe un forum virtual (firește, în lumea absurdă a Internetului) a cărui temă era mândria de a fi român. N-o să mă credeți, dar am avut doar un singur tovarăș de dialog, de parcă m-aș fi aflat într-o altă țară, străină, îndepărtată și rece, unde nimeni nu a auzit de România. Câtă vreme am tot „hoinărit” pe acolo, n-au intervenit, ghinion!, nici măcar românii aflați pe alte meleaguri și care datorită distanței pot idealiza ceea ce noi am dat deja la o parte. Nu cred în spectacolul aranjat de oamenii de lume, care se bat cu pumnul în piept că au la picioare marea și sarea, și aș vrea să îi văd la ceas de cumpănă, aș vrea să știu ce mai rămâne din fala lor în ziua în care vor bate la ușă bătrânețea și sărăcia.
Mălina Anițoaie
Cred că a trecut multă vreme de când, unii dintre noi, aveam aproape un prieten pe care să ne bazăm, un om la ușa căruia, dacă am fi avut nevoie, să putem bate la ceas de noapte. Prietenii sunt astăzi din ce în ce mai rari și foarte puțini dintre cunoscuți ne mai știu numele, iar noi ne comportăm de parcă am vrea ca identitatea să ne fie uitată. Prietenii sunt din ce în ce mai puțini, dar și mai puțini sunt românii, mândri de amintirea bunicilor și de soarele copilăriei din diminețile care începeau întotdeauna cu laptele cald și mângâierea pe frunte. Cred că demnitatea noastră, fiind în pericol, ar trebui pusă sub semnul alarmei, acolo unde nu mai e loc pentru revanșe inutile și războaie murdare.
Comentarii