Interviu de weekend

„Aici, mă simt ca la mine acasă“

Venit din Trăsliceni – Basarabia, purtat prin războiul din Afganistan…
VASILE EFROS, conferențiar… geographic la Universitatea Sucevei, e Scorpion de meserie. Și fârtate basarabean de peste Prut. Anul ăsta, și pe-atuncilea pre când număra-se-vor bobocii (și rățuștele), va rotunji, exact, jumătate de veac (full) de ființare. La mai mare! Aa, și tot anul ăsta, domnia sa face leit un deca de anișori de când, la Suceava, trebăluiește cu evident succes în Alma Mater. Vreme (bună) de vreo 6 ani a fost șef de catedră. Așa au vrut colegii. De vreo alți doi ani, e însuși secretarul științific al Senatului universitar. Și, firește, și el magistru care se echipează totdeauna cu straiale alea haioase și… cam oxfordice când se produce vreo speță de ungere a vreunui doctor honoris pe-acilea. Acu niscai zilișoare (și nopți) am avut prilejul ferice de a ședea la un pahar-două de vorbe! Și fapte, firește. Da’ am avut deopotrivă prilejul să ne… spovedim bilateral pe ici-pe colo, prin punctele (și virgulele) esențiale. Sigur, motivul care ne-a îndemnat spre meeting-ul amical a fost, de bună seamă, un detaliu substanțial, mai mult decât fundamental la construcția unei vieți de om. Da’ haideți mai la vale să vedem despre ce-i vorba…
 

– Vasile Efros! Ce-i cu onomastica asta, prin bolentinul Dv.? – Din comuna de unde vin eu, 30-40 la sută din locuitori poartă numele ăsta. În familia în care a crescut maică-mea, au fost trei surori (cinci frați) și toate trei s-au căsătorit după… efroși! Și toți aceștia nu au nimic între ei, sunt diferiți. …Vin dintr-un sat basarabean, se numește Trăsliceni (cred c-am însemnat bine, d.b.) de pe lângă Chișinău. Am făcut facultatea la Tiraspol, Geografie. La Chișinău nu era facultatea asta. Am făcut Geografie și Biologie, cinci ani, după care am rămas aici ca preparator, la Universitatea din Tiraspol. Peste câteva luni, am fost luat în Armata Sovietică; armata era de doi ani, cei care aveau facultate făceau un an jumătate. – Sunteți născut în ’56. Ca Mircea nostru Cărtărescu. Ca C.T. Popescu. Numa’ VIP-uri de ținută. Da’ hai să continuăm la poveste…, de la începutul lui ianuarie 1980 cetire-pornire… – Am fost înrolat în armată, deși eram căsătorit (în anul 5 de facultate m-am căsătorit), mi s-a născut și fetița, copil de trei luni și jumătate. M-am dus până-n pădurile podoliene, aproape de Lvov, acolo am fost înrolat și urma acolo să-mi petrec un an și jumătate de serviciu militar. Numai că în luna ianuarie 1980 (fiind la niște trageri prin poligon prin pădurile de-acolo – era și-un frig cumplit, era o iarnă f. f. geroasă), aveam să fiu chemat de comandant și să mi se spuie că eu – de ce eu?!, n-am înțeles nici până acum – trebuie să plec la Statul Major al Diviziei, în Ucraina de Vest – fără să știu absolut nimic! Nimeni nu știa nimic!? Acolo am stat câteva zile, adunătură mare cu soldați de tot felul din unitățile Districtului Militar. După vreo două-trei zile ne-au urcat în tren, în vagoane, și ni s-a spus că mergem în Asia Centrală. Bine, da’ ce căutăm acolo?! Iarăși nu știam nimic. Era începutul lunii ianuarie 1980… Permisia din baie… – Când am ajuns prin Volgograd, oamenii au scris acasă scrisori, numai că patrula militară care păzea trenul a recuperat scrisorile. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e curat. Mergeam undeva! Unde?! Am străbătut deșerturile din Asia Centrală, am ajuns în cel mai sudic orășel al fostei Uniuni Sovietice, Termez (oi fi scris corect ș-aci?, d. b.). Climat blând, dar iarnă rece totuși, ninsoare, ploaie, frig… Acolo am văzut primii soldați. Din Volgograd și până-n Termez au urcat alți ofițeri cu ziare și ne-a spus: „Armata sovietică a intrat în Afganistan!”. Era un comunicat scurt. Ei, când am ajuns în garnizoana imensă din Termez, am început să vedem ofițeri veniți din Afganistan. Erau vai de ei! Nebărbieriți, ne-spălați…, se vedea că vin din niște condiții f., f. grele! Și pe noi ne-a adunat și ne-a spus că și noi plecăm! Ne-a împărțit pe unități, pe specializările militare pe care le-aveam, deși nu se ținea cont (de) cine ai fost mai înainte, nu! Eu am nimerit în batalionul de chimiști. Toată lumea fugea, nu dorea să ajungă la infan-terie, cercetași… Am fost înarmați cu tot echi-pamentul militar. Noaptea am urcat într-un avion imens de transport militar (cu tot echi-pamentul militar), pe la ora trei noaptea am decolat, dimineață am fost acolo, pe aero-dromul situat la vreo 70 km de Kabul. Eram singurul moldovean. Ne-au urcat în camioane și ni s-a spus: Mergem spre Kabul! Și singurul instructaj care ne-a fost făcut suna așa: Dacă se trage în voi – trageți și voi! Atât ! Nu mai așteptați comanda! Atunci mi-am dat seama că… se-ngroașă gluma!… Am stat acolo un an și două luni. Am avut și o permisie, în vara anului 1980, prin august. Cred c-am fost primul din unitate care mergea acasă, am câștigat un pariu c-un comandat la… baie! A zis că cine suportă temperatură de nu știu cât…, el îi dă o permisie. Am rezistat și am câștigat 10 zile! Acasă, bineînțeles că n-aveam voie să spun multe lucruri, spuneam doar unde sunt. Numai taică-miu, săracu, înțelegea. El mai auzea și la radio… – Cu ce gheșeft ați ieșit din tărășenie? – În primul rând, mulțumesc Celui de Sus că m-am întors sănătos (fizic), deși am avut foarte mulți colegi care-au venit răniți și… morți. Și eu am nimerit în câteva altercații, ambuscade, pentru că era război de guerilă. De fiecare dată am scăpat… Partea psihică este că, după aceea, mulți ani, și-acuma, mă trezesc noaptea, visez coșmaruri de acolo, colegul de lângă mine împușcat, altul rănit, război, efectiv război-război… A fost o experiență unică! Omul care trăiește în situații extreme se comportă cu totul altfel decât în situații obișnuite… De bine nu am ce să spun, pentru că, pe lângă faptul că am fost traumat psihic, am pierdut și un an și jumătate degeaba, fără ca să avansez în cariera mea… Am nimerit – n-am nimerit… – De câteva ori am nimerit în ambuscade; eu n-am participat direct la atacuri, dar eram și eu țintă și trăgeam și eu așa, în legitimă apărare, dar nu vedeai niciodată pe cei care te atacă. Ești în ambuscadă, el te vede, tu nu-l vezi, trăgeau în noi, trăgeam și noi în direcția aia. Am nimerit, n-am nimerit… niciodată nu știu! Mă trezesc noaptea visând niște coșmaruri! Și-acuma mi se-ntâmplă… – Acu, și eu ca prostu’ – ca dășteptu: da’ ceva pozitiv?! – Că m-am călit, într-un fel, un an și două luni, acolo; iarnă și vară, m-am călit în corturi făcute în pământ. A fost o experiență… Și, în fine…, KONEȚ-ul! Dl Efros, un charismatic… simpatic, e generos la poveste. Alminteri, a și produs o cărțulie tare valabilă în chestiune. Am mai apucat să-l întreb o mie de chestii: de doctoratul (la zi) luat la Universitatea Lomonosov din Moscova; de izul relaxant al anilor 85-86, când deja se simțea aerul fresh și gorbaciovist de glasnosti & perestroikă. Vivat! Că dacă nu erea, nu se mai povestea nimic fain și durabil în stătutele state d’ale Estului roșu și vădit plumburiu; de naveta (un an de zile) între Chișinău și Tiraspol (vreo 70 km); de cele două ale sale fete… cucuiete (una știutoare de fo’ cinci limbi străine); de bordeiul mișto și bătrânesc cumpărat mai an la Valea Seacă (Valea Moldovei, cum ar veni); de cum nu e lună fără să-și vizite mama (cu Paște și Crăciun obligatoriu pe-acilea); de, de, dee… D-ajuns. Pen’că voiesc a sfârși totul cu vorbele domniei sale: Aici, eu mă simt ca și la mine acasă! A consemnat DUMI BRAD f. Amical

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: