Caragiale – contemporanul nostru

La doi ani de la ivirea pe lume a Luceafărului poeziei românești, la 30 ianuarie 1852, de ziua sfinților ierarhi Grigore, Vasile și Ioan, avea să se nască la Haimanale (Mărgineni), lângă Ploiești, marele dramaturg român și universal I. L. Caragiale. Arta de bijutier al limbii române „o fură” de la dascălul său Bazil Drăgoșescu de la Gimnaziul ploieștean „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Urmându-și destinul hărăzit, ajunge la București pentru a-i întâlni pe unchii Iorgu și Costache, cunoscuți oameni de teatru din „micul Paris”. A învățat cu sârg toate secretele scenei. Ecoul de început al teatrului românesc avea să prindă contur în scrierile sale dramatice de mai târziu, atunci când tânărul de la Haimanale devenea I.L. Caragiale; sesizând cacofonia din numele său neabreviat (Ion Luca Caragiale), scriitorul nu va semna așa.

 

La vârsta de 18 ani îi moare tatăl, ceea ce îl determină să-și întrețină familia – mama și sora. În succesiunea îndeletnicirilor sale, viitorul scriitor cunoaște oamenii, toată „starea civilă” din România de sfârșit de veac 19 și început de 20. În „registrul stării civile” al lui Caragiale găsim fără nici un efort, datorită geniului său, pe toți contemporanii noștri cu care dăm zilnic nas în nas: Cațavencu, Tipătescu, nenea Zaharia, Zoe, Jupân Dumitrache, Farfuride, Brânzovenescu, Zița, Veta, Lache, Mache, Pristanda etc. Am răsfoit deunăzi teza de doctorat a lui Garabet Ibrăi-leanu, „Personajele domnului Caragiale”, și m-am crucit. Nenea Iancu, săracul nenea Iancu, a văzut cu ochii minții România și în secolele ce vor veni. Bunăoară, Ghiță Pristan-da, prototipul polițaiului ro-mân, e drept, în devenire, cu „remunerație mică, după buget”. Drumul e lung, Ghiță Pristanda găinărește doar 44 de steaguri; azi, omologii săi își bat capul cu vilele, c-așa-i polițaiul, precum găina – de unde scociorăște, de acolo se hrănește și vila și-o construiește. Ghiță Pristanda a găsit scrisoarea cât ai zice pește, contemporanii în ale siguran-ței populației sunt duși cu preșul de un puști de 17 ani (vezi cazul Larisa Chelaru). Cațavencu, nea Nae… „De la Nistru pân’ la Tisa” foșgăiește plaiul mioritic de dumnealui și clonele sale. Sunt atât de mulți, încât „privistesc” barosanii în Sfatul țării cu mătuși, mame și soacre în devălmășie. E drept, și nenea Iancu a avut-o pe Momuloaia, mătușa dumisale, care i-a lăsat surplusul de comând, dar el nu era băgat în politică precum nepoții, fiii sau ginerii din biata noastră țărișoară. Dezgustat de taraba orientalo-balcanică, I.L. Caragiale se mută, în 1904, la Berlin. Spirit exigent privind limba literară mai ales, și-a atras multe simpatii din partea contemporanilor săi. Supranumit moș Virgulă, s-a impus prin stilul de adevărat grămătic. I.L. Caragiale nu a scris mult, dar ceea ce a rămas de la el sunt adevărate boabe de cristal; „nu-mi este rușine nici măcar de o pagină pe care o las posterității”, avea să re-cunoască el însuși, conștient de valoarea sa. Geniul lui Caragiale mustește peste tot în opera sa. Nu mai surprinde pe nimeni să întâlnească adesea cuvinte sau expresii din opera sa: curat murdar, există dar lipsește cu desăvârșire,… trecute fix, aveți puțintică răbdare etc. Ce ne-am face de-ar lipsi din galantare „moftangiii”, amploiații, coana Zoițica, miticii, dl Goe sau Ionel. Am fi săraci, nespus de săraci. Cred, sunt sigur, că multe dintre personajele marelui scriitor, ca și acestea, sunt veșnice. Pălăvrăgeala mioritică actuală ca imagine vizuală stă alături de celebra „Pupat piața Indepen-denței”. Fără să vrem dăm tot mai des în nas cu nenea Iancu, încât o spunem pe-a dreaptă: I. L. Caragiale este contempo-ranul nostru. Să ne trăiți, nene Iancule! Și încă ceva: în ianuarie 2006 s-au împlinit 70 de ani de la moartea lui Mateiu Ca-ragiale, autorul romanului „Craii de Curtea-Veche”, fiul dramaturgului. MIHAI NICHITA