Cu respect, Nicolae Guță

M-am săturat de România asta ca de carnea de porc în ultimele zile. Mi-e greață de șunci, de șorici, de cârnați. Ce-i prea mult strică. De cârnățari, de politicieni, de șoriciul gros. Iubesc mai mult maneliștii. E sinceri, frate, ca aproximativ 90% din populația mai ales tânără. Care Românie? Aia care se tot integrează ba în Europa, ba în lupta pentru pacea planetei înflorate de americani cu bombe de mare dragoste de omenire. Iubesc maneliștii pentru că, oricât ne-am da drept elite, tot la Holograf, Iris, Pink Floyd sau Scorpions ajungem, adică în ultimă instanță, tot la maneliști, dar de altă factură, mai elevată. Balade și doine de nivel înalt. Haydn, Mozart, Beethoven și tot neamul lui Bach, care, în viața lor pământeană, au dus mare lipsă de fani, și-ar băga unghia-în gât de invidie…

 

M-am săturat de România asta, nu pentru că aș fi un mic Sabin Gherman, deși niciodată n-am înțeles de ce unui om liber, statut garantat carevasăzică de Constituție, nu i se permite să i se aplece, sau, bunăoară, să fie dependent, de ciorba de burtă sau de supa de castraveți, ci pentru că România mea, în care m-am născut și am crescut, acea noțiune, acel concept: de țară, de stat, de popor, de națiune, de borș cu carne, de mustața tatălui meu împreună cu cea mai suavă doină din fluier, cu care m-am învățat de mic copil, nu mai e a mea. Ci a lor. A privilegiaților. A celor ajunși să o conducă fluierând, să o flendurească, să o maculeze, maneliști derizorii pozând în George Enescu, în Brâncuși, în Iris, în Holograf, ba chiar în… Nicolae Guță. Și-atunci, având 12, 13, 14, 15, 16 ani și mai departe, cum să nu-l iubești pe Nicolae Guță – unicul, regele manelelor din România, și nu pe jalnicii săi epigoni, care, vai!, ca-n Caragiale, alt manelist popular de frunte, nu se sfiesc să execute, măgari – din gură!,… Carnavalul de Veneția. Cu variațiuni, frate! Foarte tare, frate!