„Maestrul a izbutit din nou să ne adune!”

„Maestrul a izbutit din nou să ne adune!” a spus cunoscuta artistă plastică Cela Neamțu, îmbrățișându-se cu dr. Camelia Botez. Și involuntar i-am căutat și i-am cuprins în chenarul privirii pe toți cei apropiați inimii sale care au reușit să ajungă la înmormântarea Maestrului, după ce am început în gând numărătoarea cu cei doi care n-au fost, dar a fost ca și cum ar fi fost: acad. Constantin Ciopraga, care a scris minunate pagini închinate artistului, și arhim. Timotei Aioanei, care vineri, la Radio Trinitas, i-a evocat personalitatea. Erau acolo, în spațiul dintre Muzeu și Mo-numentul Eminescu, între umbră și soare, Cela Neamțu, Costin Neamțu și Ion Grigore, din București, care i-au adus bucurie cu expozițiile lor de neuitat, deschise în anii din urmă chiar în Galerie, acolo unde în muzica recviemului mozartian Maestrul și-a luat rămas bun de la creațiile sale.

 

Era Angela Ioanovici, față de care Maestrul n-a renunțat niciodată să fie galant și tânăr. Era scriitorul Andi Andrieș, din Iași, și era farm. Maria Olar, președinta Fundației Culturale „Leca Morariu” Suceava, așa cum au fost și au rămas și în ultima fotografie făcută de Remus Vatamanu Maestrului, la el acasă, la ceasul în care își sărbătorea incredibilii săi 102 ani. Era scriitorul Grigore Ilisei, autorul celor mai prețioase filme de televiziune despre Maestru, era criticul de artă Valentin Ciucă, autorul celui mai frumos album – omagiu adus Maestrului și veacului său de artă. Nu au lipsit, pentru că nu puteau să lipsească la despărțirea de Maestru, autorii cărților despre el: Gh.A.M.Ciobanu, Gabriela Curtui, dr. Alexandru Toma. Era dr. Ioan Iețcu, cel în mâinile căruia Maestrul se lăsa „ascultat”, și era publicistul Constantin Coroiu, cel care, întâi cu „Adevărul” și apoi cu „Gândul”, i-a ținut la curent pe românii emoționați de fenomenul artistic și uman Ion Irimescu cu surprizele lui. A fost pictorul Dan Hatmanu, pe care Maestrul l-a prețuit și l-a vrut aproape la Serata pe care i-a dedicat-o Iosif Sava, într-o vreme în care eram mai mulți prieteni ai Maestrului pe pământ. Erau artiștii de la Suceava, Lucia Pușcașu, Angela Pitariu Bolnavu, Mircea Dăneasa, Vasile Anghel Siminiuc, împreună cu președintele lor fălticenean, Gabrel Baban, cei care au dat numele Maestrului galeriei lor. Erau și alții în mulțimea deasă și foșnitoare, ordonată de ce-remonial, în care viceprima-rul Vasile Ghilea a imprimat cadența cuvenită evenimen-tului cu răsunet național, se-condat de prof. Gheorghe Dăs-călescu, nu numai directorul Muzeului „Ion Irimescu”, dar și Gicu, omul cel mai apropiat de Maestru în ultimii ani și cel căruia Maestrul o să-i lipsească cel mai mult. Toți povestind o ultimă amintire cu Maestrul și un același regret: că Maestrul nu a apucat să-și vadă Muzeul finisat și redeschis. Și că a murit cu această durere. Urcam pe ulița Rădășenilor – cea care ar merita o protecție UNESCO, înainte ca umbrele ei celeste să fie complet devorate de timpul nostru flămând –, printre bolți cu frunze aurii, grele de lacrimile negre ale strugurilor. Între arcade de brad, chipul Maestrului plutind peste convoi, cu privirea numai în urmă, era când luminat de soare, când întunecat de înserare. Mircea Motrici înregistrând rămas-bunul prietenilor, cât pentru Radio România, cât pentru arhiva sa sentimentală, o asculta pe dr. Camelia Botez, fălticeneanca stabilită în Franța, pe care în anii din urmă am întâlnit-o mereu la sărbătorile Maestrului, convinsă că sosirea ei în România chiar în ziua când Maestrul s-a stins din viață era un semn al stelelor care țes împreună destine. „Maestrul obosise, mi-a zis și mie, la poarta bisericii din Oprișeni, și îngerii s-au grăbit să-l ia”.