Gică și Mircică (Bătălia pentru FRF)

„Mircea Sandu este un adolescent în comparație cu noi” (Joseph Blatter) Surprinzător, dregătorii fotbalului și bravii noștri conducători au descoperit, peste noapte, că joaca cu balonul rotund e un fenomen social. Chiar de proporții planetare. Iar ultimele întâmplări, culminând cu evenimentele din Giulești, indică o agendă încărcată. Nu doar scandaluri financiare, terenuri mocirloase și arbitraje șchioape, nu doar o revărsare de porcării și drăgălășenii țipate la peluză, ci chiar erupții de violență confirmând că huliganismul e în floare. În vreme ce recuperatorul Bodu, deja celebru, adulmecând „bogăția penală” a unor fârtați cocoțați la cârmă, se chinuie să ne convingă că dările ar trebui, totuși, achitate și vremea indulgențelor s-a dus, la așa-zisul derby de sub Podul Grant cotonogeala de pe teren a fost însoțită de războinicul duel al galeriilor, presărat – cum se știe – cu obscenități, vandalism și mesaje rasiste.

 

Înjurăturile și flegmele, ploaia de obiecte zburătoare (identificate, totuși) l-au transformat pe arbitrul Tudor în febril colecționar, obligându-l la time-out-uri repetate. Reproșul că dl Tudor ar fi „dramatizat” (devenind vedeta întâlnirii) nu stă în picioare. Evenimentele chiar au fost dramatice, deși, din fericire, victime n-am avut (încă). Grav e însă că acest jalnic spectacol, atingând penibilitatea, s-a desfășurat sub ochii președintelui țării, dl Băsescu asistând impasibil, behăind eventual, la o întâlnire care, vorba unui oficial, „n-a fost ca pe Heysel”. Iar dl Dragomir vrea să ne asigure că cei care s-au dat în stambă n-au fost rasiști, ci fomiști. Adevărul e că am fost martorii unui joc pri-mitiv, sabotând miza unui derby. Un joc în care Rapidulețul nu a vrut să piardă, dar nici nu a câștigat, cum glăsuia înțeleptul sir Bobby Rob-son, adus cu surle și trâmbițe de Gică Popescu. Iar dacă s-ar întocmi și un „raport de stadion” (cu cel „de țară” ne-am lămurit), mă tem că amărâții de europeni n-ar prea gusta această contagioasă revărsare de ură. Ce e de făcut? Și de ce nu facem nimic? Pe acest fundal deloc tonic, candidatul echi-distant Dragomir se va lupta singurel pentru al patrulea mandat la președinția Ligii. Deși, ne amintim, Gi-gi Becali pro-punea fai-moasa rota-ție. Dar la Ligă e liniște. Cursa pentru președinția FRF iscă însă mari pasiuni. Dacă scutu-răm lista celor înscriși, unii făcând gestul doar pentru a se afla în treabă, rămân în luptă doi mușterii: Mircea Sandu și Gică Popescu. Ei sunt cei care contează. Chibiții, înfierbântați, își dau cu părerea, manevrele și aranjamentele în cu-lise cunosc o teribilă rumoare. Iar unii păs-trează tăcerea. Cazul lui Ion Crăciunescu, care, pățit, „își mușcă limba”. Pe de o parte, îndelungata domnie a lui Mir-cea Sandu s-ar putea prelungi. Mircică s-a decis, s-a răzgândit și ne-a spulberat temerile. Va candida, așadar, ceea ce i-ar asigura – crede Gică – o victorie dulce, îndelung râvnită chiar contracandidatului. Chemând în sprijin pe bătrânii sforari Blatter și Johansson, reinau-gurând simandicos Complexul de la Mogo-șoaia, președintele în exercițiu a dat o „lovitură de imagine”. Bașca mesajele de încurajare a lobbyștilor, invocând „superbele clipe” și e-chipa învingătoare de la FRF. M. Sandu, recent operat la corzile vocale, nu poate vorbi; dar, zice domnia-sa, nici nu ar avea rost: lumea îl cunoaște, iar campania ar fi inutilă. Pe de altă parte, Gică – cu o trupă aprigă de susținători – știe că a sunat ceasul schimbării și vrea să de-monstreze că FRF poate exista și în absența vechiului boss. Gică spune cu aplomb că „s-a umplut paharul” și, foarte sigur pe șanse, por-nește în turneu. Va bate coclaurii patriei, înce-pând cu Timișoara (știe el de ce). Sprijinit vâr-tos de presă, Gică Popescu se vede deja învin-gător. Vom vedea. Vulpoiul Sandu poate zice și el precum bunicul Robson: „nu m-am predat încă”. Problema e alta; în cazul în care echipa lui Gică învinge, va pleca, evident, gașca lui Sandu. Dar vine o alta și în spatele ei rânjește hrăpărețul Giovani…